fotocoverAB
Arhiva Adriana Babeți – Lansare de carte la Lugoj

Adriana Babeți: „Să privim viitorul cu un zâmbet, chiar dacă uneori apare ceva trist, melancolic, în colțul gurii (...). Ăsta e râsu’-plânsu’  tipic central-european”

„Cine are un ochi format și-ar da seama că fac parte din acea generaţie 68 şi după felul în care îmi arată freza, după felul în care mă îmbrac şi vorbesc dezinvolt. Ne recunoaştem uşor foştii hipioți de pe Bega, vai de tinereţile noastre. O spun cu umor şi detaşare. Dar ştiu că asta face parte din mine: o anume sensibilitate, ca şi gustul pentru un tip de literatură, muzică sau film.”

Profil invitat

Nume: Adriana Babeți
Profesie: profesor universitar de literatură comparată, critic literar, romancier și eseist
Data nașterii: 12 noiembrie, 1949
Orașul curent: Timișoara

Adriana Babeți: „Să privim viitorul cu un zâmbet, chiar dacă uneori apare ceva trist, melancolic, în colțul gurii (...). Ăsta e râsu’-plânsu’  tipic central-european”

„Cine are un ochi format și-ar da seama că fac parte din acea generaţie 68 şi după felul în care îmi arată freza, după felul în care mă îmbrac şi vorbesc dezinvolt. Ne recunoaştem uşor foştii hipioți de pe Bega, vai de tinereţile noastre. O spun cu umor şi detaşare. Dar ştiu că asta face parte din mine: o anume sensibilitate, ca şi gustul pentru un tip de literatură, muzică sau film.”

Profil autor

Horea Băcanu
hsquareANm
Sociolog, strateg de comunicare și manager de presă online, a cercetat fenomenul puterii în textele de ficțiune contemporană. A aplicat și continuă să dezvolte metode de analiză calitativă asupra discursivității din textele politice. Este angrenat în proiecte de comunicare publică și consultanță, dar și comunicator la Universitatea de Vest din Timișoara. Citește și scrie simultan presă, literatură și social-media, alternativ sau simultan.

Profil invitat

Nume: Adriana Babeți
Profesie: profesor universitar de literatură comparată, critic literar, romancier și eseist
Data nașterii: 12 noiembrie, 1949
Orașul curent: Timișoara
Ajustează:
  • A  A  A  A  
Ascultă:
Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Timp de citire: 22 minute
Autor fotografii: Arhiva personală Adriana Babeți

Adriana Babeți, provocată la conversație de Horea Băcanu 

 

Doamnă profesoară Adriana Babeți, bine v-am găsit!

Bine te-am regăsit! Sunt foarte onorată de invitaţie și mă bucur că ne revedem și în această ipostază, să zicem, publicistică. Trebuie să spun celor care ne urmăresc că noi doi noi ne-am întâlnit pe parcursul conceperii tezei tale de doctorat şi apoi în faza ei de susţinere. O teză pe care ai dus-o cu succes la bun sfârșit şi, nu demult, a apărut şi volumul…Pot să spun?

 

Sigur.

Am fost foarte bucuroasă când am văzut că pe copertă e titlul lucrării, Ficțiuni politice în societatea globalizată. Studii de caz pentru un glosar al ficțiunii politice contemporane. Coordonatorul tezei a fost regretatul profesor Robert D. Reisz, care ne-a părăsit anul trecut, iar teza a fost susținută în cadrul Universității de Vest din Timișoara.

 

A fost o ocazie extraordinară de a lucra cu mari profesori din Universitatea de Vest din Timișoara. Mă bucur foarte mult pentru că am beneficiat și de suportul dumneavoastră pentru această teză.

Asta ne e meseria și, ca să zic aşa, menirea. A fost și o comisie excepțională, a fost un prilej de mare bucurie, mai ales prin faptul că am văzut lucrarea finalizată într-o carte, la Editura Tritonic din București. Felicitări, Horea!

 

Mulțumesc. Dacă tot am început discuția printr-o referire la o carte, sigur că o să discutăm despre volumul care a stimulat acest dialog, Dicţionarul romanului central-european din secolul XX. O să vă întreb direct: când se anunță apariția lui în librării?

Ah, Doamne, seara asta putea să fie foarte senină și foarte confortabilă dacă nu începeai chiar așa, cu o întrebare care e ca o sabie, ca o ghilotină deasupra capului.  Estimez, cu toată luciditatea, că va apărea în primele luni ale lui 2021. Sunt mai multe motive care ne-au determinat să amânăm puţin ieşirea pe piaţă a Dicţionarului. A fost o decizie luată împreună cu editura Polirom, care ne găzduiește a nu știu câta oară. Profesionalismul echipei de la Polirom, al Emei Stoleriu, redactorul nostru, o să ne scoată la liman. Pot să spun însă că miezul volumului, fișele de dicționar propriu-zise au fost predate editurii încă la începutul toamnei. Le-am făcut deja prima corectură. Sunt 249 de „intrări”, cum spunem noi, filologii. Deci fişele a 249 de romane central-europene apărute între 1900-2000. Să precizez însă, că, de fapt, numărul total al romanelor prezentate este de 254. Diferenţa de cinci e datorată faptului că patru din cele 249 de fişe includ de fapt câte două volume, posibile continuări, apărute cu titluri distincte şi în ani diferiţi. Şi li se adaugă o  „Coda”, care conţine nu o fişă propriu-zisă, ci e un eseu pe care l-am dedicat unui roman celebru, apărut în 2001, Austerlitz, de W. G. Sebald. Începe cu A, e din 2001, deci e semnul clar că Dicţionarul nostru poate continua. Toate fişele astea au peste 500 de pagini (format mare). Mai sunt anexele (197 de fişe de autor, o Cronologie, indicii – de nume, de locuri şi de materii), o prefață la care lucrez pe brânci şi bibliografia. Ne apropiem de sfârşit, şi când vorbesc la persoana întâi plural mă gândesc la co-editorul acestui dicționar, Oana Fotache, profesor de teorie literară la Facultatea de Litere a Universității București, fără de care n-aș fi reușit să duc la capăt tot ceea ce a început acum mai bine de douăzeci de ani, încheindu-se, iată, după ultimii șase-șapte ani de muncă intensă.

 

Chiar voiam să fac referire la colaboratori. Fără să vrem să uităm pe cineva, eu aș fi foarte curios să îmi spuneţi care sunt primii trei colaboratori fără de care apariția Dicționarului nu ar fi fost posibilă?

Poți să mori de curiozitate, dar n-am cum să răspund așa…În primul rând trebuie să-i pomenesc pe cei alături de care am pornit acest Dicționar, chiar dacă ideea a fost a mea, recunosc. Deci un proiect, iniţial individual, care nu s-ar fi putut realiza însă decât într-o echipă. Dar nu pot să răspund dând doar trei nume. Volumul o să atingă probabil peste opt sute de pagini. E genul de proiect care durează mult şi antrenează, de obicei, centre mari de cercetare. Avem un exemplu, care, sigur, nu-i un Dicționar, e altceva, e o Istorie a culturilor literare din Europa Est-Centrală din secolele XIX-XX, realizat în patru volume la începutul anilor 2000. L-a dus la bun sfârşit un timișorean de-al nostru, Marcel Pop Corniş, fost cadru didactic la UVT, bun prieten, acum profesor în Statele Unite şi semnând Marcel Cornis-Pope. A conceput şi coordonat cele patru volume împreună cu John Neubauer. Sunt sute şi sute de pagini. Extraordinar!

Noi am pornit la treabă, în jurul unui proiect, la Timișoara. Deloc întâmplător, aş spune, e faptul că proiectul a apărut şi s-a realizat la Timișoara. Explic destul de clar lucrul acesta în prefața Dicționarului. Am început cu un mic grup. Grupul inițial de profesori ne cuprindea pe mine, pe Mircea Mihăieș și pe Cornel Ungureanu, iar tinerii alături de care am realizat primele fișe, împreună cu care am făcut prima selecție a romanelor, în 1997-1998, erau foştii noştri studenţi şi doctoranzi (în ordine alfabetică): Daciana Banciu Branea, Dorian Branea, Gabriel Kohn, Marius Lazurca, Tinu Pârvulescu şi Sorin Tomuța. Aceștia au fost.

 

Toți fiind nume foarte cunoscute azi…

Da, sunt ambasadori, directori de institute culturale. Marius, după ce a fost ambasadorul României la Vatican, Chișinău, Budapesta, va pleca în aceeaşi misiune în Mexic. Dorian este în acest moment director al ICR New York, după ce a condus ICR Varşovia şi ICR Londra. Gabi Kohn a fost director adjunct la ICR Viena şi este în misiune diplomatică la Budapesta. Au făcut cariere spectaculoase, ca de altfel şi ceilalţi care ni s-au alăturat, majoritatea cu nişte cariere academice demne de toate aprecierile. Horea dragă, gândește-te că noi am pornit la drum o mână de oameni  și am ajuns în faza finală peste şaptezeci.

 

Un colectiv mare, pe măsura curajului dumneavoastră.

Un curaj inconștient, drept să spun. Majoritatea sunt cadre didactice de la Universitatea de Vest din Timișoara, dar şi colegi de la universitățile din Consorțiu, deci de la Universitatea din București, apoi de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca şi de la Universitatea A.I. Cuza din Iaşi. Dar şi de la Universităţile din Oradea şi Brașov. Li se adaugă reprezentanți ai marilor universități central-europene sau nord-americane, de la Cracovia la Praga, la Budapesta sau Viena, de la UCLA şi Western Ontario, de pildă. Am colaborat în cadrul mai multor proiecte cu centre prestigioase de cercetare de la Paris IV-Sorbonne (CIRCE şi Eur’Orbem) sau cu Mitteleuropa Zentrum din Dresda, de pildă, care ne-au acordat consultanță prin experții lor. Deci nu am cum să aleg trei oameni.

 

E de înțeles…

N-aș vrea să continuăm fără să pomenesc o scenă memorabilă, i-aş spune decisivă pentru a demara proiectul Dicţionarului romanului central-european Scena s-a petrecut acum aproape treizeci de ani, la o întâlnire internațională ieşită din comun. Universitatea Rutgers din Newark a organizat o conferinţă de neuitat, Intellectuals and Social Change in Central and Eastern Europe, care reunea elita intelectuală din fostele ţări comuniste, dar şi mari scriitori din SUA şi Europa. Erau prezenţi trei laureați Nobel (Saul Bellow, Joseph Brodsky, Czesław Miłosz), dar şi viitoarea laureată Doris Lessing. Am paralizat pur și simplu de uluire și emoție pentru că am putut să-i ascult sau să vorbesc cu o parte din ei. Cu unii am făcut chiar interviuri, cum e, de exemplu, cel cu Czesław Miłosz, care a apărut recent într-un volum comemorativ din Polonia. Eram cu Mircea Mihăieș și cu Vladimir Tismăneanu, eram invitata lor, dar n-am stat degeaba. Am cunoscut multă lume, scriitori, istorici, critici literari, la care n-aş fi visat vreodată să ajung. Am discutat, am pus întrebări şi mai ales am ascultat. Ideea Dicționarului era deja conturată în mintea mea, pâlpâia undeva, în fundal. În prefață povestesc și cum mi-a venit ideea realizării lui. Dar pe atunci lucram întins la teza de doctorat despre Dimitrie Cantemir.

Ne-am întâlnit acolo cu singurul om din lume care venea din domeniul nostru, din domeniul literar şi care vorbea, citea și, mai ales, traducea din limbile Europei Centrale, din toate limbile Europei Centrale, de la maghiară la slovacă, sârbă, croată, poloneză, cehă. Pe lângă engleză, sufla franceza, germana şi rusa. Era un fenomen de poliglosie, traducătorul în Statele Unite al Kundera, Havel, al lui Danilo Kiš, cu o prestanță deosebită, profesor la UCLA, șef al catedrei de slavistică, dragul nostru Michael Heim. Semăna cu Abraham Lincoln. Vorbesc despre el la timpul trecut, pentru că a murit înainte de a împlini 70 de ani. Au fost două trei runde de discuții extraordinare cu el, acolo, la Newark, în care ne-a testat pe mine şi pe Mircea Mihăieş ca să vadă ce ştim despre literatura central-europeană. A fost atât de mulţumit cu tot ce auzise, încât, înainte de a ne despărţi, a spus: „Am să vin la Timișoara”.

 

În ce an s-a întâmplat?

În 1992, la începutul lui aprilie. Deci Michael Heim a spus că o să vină la Timișoara, că o să înveţe româna, pentru că voia să cunoască locul unde oamenii vorbesc pe stradă în câteva limbi din Europa Centrală, unde se traduce literatură din aceste limbi, unde oamenii sunt  bi- sau chiar  trilingvi.

 

Știa despre Timișoara?

I-am povestit noi. Ne-a întrebat cât de cunoscut e în România Danilo Kiš. I-am explicat că la Timişoara e chiar bine cunoscut, deoarece aici există o importantă comunitate literară sârbă, după cum, în ceea ce noi numim Banatul sârbesc (Republica Serbia), există o comunitate literară românească puternică. Cele două comunităţi de scriitori ne-au mediat accesul inclusiv la Danilo Kiš încă înainte de 1989 şi ne-au ajutat să descoperim autori şi cărţi. Citisem din şi despre Danilo Kiš în franceză sau mă ajuta cu multe informaţii bunul meu prieten, dispărut şi el prea repede, Ioan Radin Peianov, Ioţa, cum îi spuneam. Era directorul bibliotecii sârbeşti din Timişoara, excelent traducător şi prozator de limbă română. Lui Michael nu i-a venit să creadă. I-am explicat că tot aşa se traduce din maghiară, din germană, din slovacă. Da, s-a ţinut de promisiune şi a venit de două ori la Timişoara, vorbind o română incredibilă, pe care o învăţase în doar şase luni, cu o perfecţionare la şcoala de vară a Universităţii Babeş-Bolyai.

În seria volumelor Fundației „A treia Europă”, a cărei istorie a fost legată de Dicționar, a apărut un volum cu şi despre Michael Heim, Un Babel fericit, pentru care ne-a fost cerut acceptul de a fi tradus în engleză. Tot textul a apărut într-un volum amplu, intitulat The Man Between, prin care Universitatea California din Los Angeles (UCLA) îl omagia. El, Michael Heim, ar fi un tată simbolic al Dicționarului; e cel care m-a încurajat: „Extraordinar, da, merită să faceți Dicționarul”. Apoi a fost decisivă susținerea colegilor de la UVT şi din universitățile mari din România, a experţilor străini. Fără ei nu aș fi putut duce la capăt o asemenea muncă. Nu am, prin urmare, cum să pronunț doar trei nume.

Adriana Babeți – la redacția Revistei Orizont

Cum să nu știi ce a fost în ’68, când generația mea s-a format în spiritul acestui ’68? Mai mult francez, decât cehoslovac, ăsta e alt aspect, cam trist, am scris despre lucrurile astea. Nu pot să generalizez, pentru că sunt câțiva studenţi, e adevărat, nu mulți, care știu istorie, care știu istorie politică, care sunt preocupați de tot trecutul, care văd că acest trecut nu trece, sau, mă rog, trece greu în unele țări. „Le passé qui ne passe pas”, adică trecutul care refuză să treacă, nu am inventat eu asta, Paul Ricoeur a spus-o, în splendida formulare. 

Am să mă refer aici la programul Bruxelles-ului, care, în 2019 și 2020, a selectat un număr de rețele de universități europene asociate, care sunt stimulate să formeze așa-numitele Universități Europene. Cred că dumneavoastră erați într-un fel de asociere și formați o rețea de cercetare academică europeană încă de acum douăzeci și cinci de ani, pentru realizarea acestui Dicționar.  

Am să-ți spun ceva, Horea, tocmai pentru că ai studiat științele politice. Grupul nostru iniţial, alcătuit din specialişti în studii literare, a trebuit să se recicleze din mers. Ca să poţi discuta serios, profesionist, nu doar despre ce i se întâmplă romanului în general, în secolul XX, ci despre ce înseamnă 100 de ani de roman central-european, ai nevoie în primul rând de istorie, dar şi de studii politice, de antropologie, de psihologie socială etc. Şi asta, din simplul motiv că majoritatea romanelor despre care vorbim subîntind problematici legate de domeniile pomenite. Aşa că, în cadrul centrului nostru de studii literare comparate central-şi sud-est europene au apărut, în 1998, încă trei grupuri: unul de istorie, coordonat de regretatul Valeriu Leu,  unul de studii politice, coordonat de doamna Gabriela Colțescu (care s-a stins şi ea acum câţiva ani) şi  cel coordonat de Smaranda Vultur, un grup de antropologie-istorie orală. Vreau să spun că am lucrat în echipe interdisciplinare autentice, pe proiecte comune, iar invitații din România şi străinătate au fost oameni din toate domeniile conexe și necesare cercetării literare. Să ştii că noi am „ventilat” acum 20 de ani şi mai bine, până la suprasaturaţie, mai toate conceptele aflate azi încă în vogă (la noi): identitate, multiculturalitate, hibridare, transfer cultural, interculturalitate, centru-periferie, frontiere ş.a.m.d.

 

Dacă tot a apărut termenul de hibridare, aș vrea să mergem către cursurile universitare. Sunteți profesoară de literatură comparată la Universitatea de Vest din Timișoara, dar participați și la un program de masterat în studii literare la Universitatea din București, cu un curs despre „Forme de hibridare artistică în contemporaneitate”. Cum reacționează studenții din București, față de cei din Timișoara, la stilul dumneavoastră personal, binecunoscut în cele două universități, plin de umanism și bună dispoziție, cu care vă susțineți orele de literatura comparată?

Hibridare, hibridare, dar este tot un curs despre Europa Centrală, care se cheamă „Europa centrală – hibridare și paradox”. Vreau să-ți spun că a fost coup de foudre, dragoste la prima vedere, încă de acum cinci ani, când am început orele. Acum sunt online cu cei de la Literele din UB şi mă gândesc cu groază că la primăvară o să predau tot așa, dar în faţa unor studenţi cu care nu m-am întâlnit niciodată „pe viu”. Dar asta este. Cinci ani la rând am avut studenți foarte bine pregătiți, sigur, selectaţi dintr-o plajă foarte mare. Totul era în regulă cu teoria, cu analizele pe text, dar când venea vorba despre specificul central-european în Timișoara și Banat, studenţii mă priveau uimiţi, părând că nu prea înţeleg despre ce vorbesc. Aşa am constatat, cu stupoare, că ei nu puseseră în viața lor piciorul în partea asta de țară, fiind majoritatea din judeţele din sudul României sau din Moldova. Erau extrem de curioși. Atunci am discutat cu domnul Mircea Vasilescu, directorul masteratului, foarte bun prieten, și am cerut ajutorul conducerilor celor două universități pentru asigurarea transportului şi a cazării. La fel ca în proiectul Dicţionarului, dus la capăt și la bun sfârșit, un rol deosebit l-a avut conducerea Universității de Vest, prin domnul rector Marilen Pirtea și prin domnul prorector Mădălin Bunoiu, care au susținut organizarea Şcolii de Vară la Timișoara. Aşa a ajuns ea la a cincea ediţie, dar în 2020 nu s-a mai putut realiza, din păcate. În toţi cei cinci ani am organizat cursuri şi seminarii „pe teren”. Adică la Timişoara, Oradea, Arad, Lipova, Oraviţa, Anina, Jimbolia, ba chiar la Szeged, Subotica şi Novi Sad. Cred că a fost o mare reuşită toată povestea cu şcoala de vară.

Am propus ceva cu ocazia Centenarului, dar venindu-mi ideea poate prea târziu, nu s-au găsit resurse de energie în primul rând pentru a realiza o şcoală de vară de anvergură. Mă gândeam că universităţile din Consorţiu ar putea pune pe picioare, evident, când s-o încheia pandemia, o şcoală de vară itinerantă. Așa cum studenții din judeţele din Moldova sau din sudul ţării nu au ajuns în vestul României, tot așa și cei din Banat sau Ardeal nu au ajuns să vadă județele din Moldova, nu au ajuns să vadă sudul, cu specificul lor. Ar fi un bun prilej de cunoaştere a culturii (în sens extins) din toate provinciile României. Pentru că avem o hartă culturală minunată.

 

Şi absolut necesară unor studenți de la aceste specializări.

Sigur. E o complementaritate. Nouă ni s-a reproșat, mă rog, nu mai comentez din ce cauză și cum și de către cine, că – prin studiile noastre central-europene – vrem să tăiem România în două, că facem decupaje pe hartă, că a fi central-european e automat un bonus în raport cu „nenorocitul” de Balcan.. Dumnezeule! Eu am un doctorat în Dimitrie Cantemir, la care am lucrat douăzeci de ani – vezi, am proiecte pe care le duc cam douăzeci de ani, de parcă aș avea încă o mie de ani de trăit. Cam atâta am lucrat la fiecare, dar merg în paralel cu ele. Deci am la activ douăzeci de ani de studiu pe zona culturii balcanice, pentru doctoratul în Dimitrie Cantemir. Şi cel puţin 30 de ani de stat în cultura central-europeană. Aşa că ştiu ce vorbesc atunci când spun că cele două tipuri mari de culturi din România (sunt mai multe, evident) ar trebui privite în complementaritatea lor, nu doar prin diferențele lor separatoare, ci în acelea care se pot atrage unele pe altele. Estul, sud-estul, partea de vest, partea de centru, de ce să nu vezi așa? Este o șansă fantastică  pentru o cultură și pentru o țară, să aibă această bogăție și această diversitate, nu crezi?

 

Da, sigur. Și e o neșansă de a avea diversitatea la trei ore sau patru ore de mers cu mașina și de a nu ajunge să o simți pe locul concret al acestei geografii culturale.

Exact.

 

În ce măsură considerați că studenții de azi resimt tensiunea politică din textele de ficțiune contemporană, căci, față de generațiile anilor ’80 si ’90, care au trăit influența puternică a unui mesaj politic, astăzi atitudinile politice din texte s-au mai diluat și s-au mai rarefiat. Cum este perceput astăzi textul ficțional politic? ***

Da, știu că e o temă care te roade, te preocupă. Nu putem  generaliza. Ce pot să zic? Ar fi foarte riscant să spun că bate vântul prin unele capete. De exemplu, am întrebat, ca să iau și eu un puls, nu spun unde, nu spun când, dar e vorba despre aceste generații mai noi, dacă face sens pentru ei anul 1956. Nimic. Dacă semnifică ceva – Ungaria, 1956. Un băiat timid a zis „Știu că e o prostie, dar trebuie să vă spun că a fost finala Campionatului Mondial de fotbal”. Adică Ungaria a făcut atunci un scor foarte bun. Am paralizat din două motive. Ce revoluţie maghiară? Dar nici măcar chestia cu fotbalul nu era corectă, fiindcă echipa Ungariei a ajuns în finala campionatului mondial în 1954, nu în ’56. Zic: „Dar ’68?”. Pauză. Zic „Mai, 1968. Paris”. Pauză. Cât despre august ’68, Praga, Cehoslovacia… Cazul nu era deloc îmbucurător, mai ales fiindcă erau studenți la Științe politice, nu spun de unde, Științe politice, an terminal. Sigur că e  ceva în neregulă. Dar nu pot să generalizez și să spun despre toți că nu mai au reperele astea, care erau pentru noi, poate zic o vorbă mare, sacre. Cum să nu știi ce a fost în ’68, când generația mea s-a format în spiritul acestui ’68? Mai mult francez, decât cehoslovac, ăsta e alt aspect, cam trist, am scris despre lucrurile astea. Nu pot să generalizez, pentru că sunt câțiva studenţi, e adevărat, nu mulți, care știu istorie, care știu istorie politică, care sunt preocupați de tot trecutul, care văd că acest trecut nu trece, sau, mă rog, trece greu în unele țări. „Le passé qui ne passe pas”, adică trecutul care refuză să treacă, nu am inventat eu asta, Paul Ricoeur a spus-o, în splendida formulare.

Îi mai întreb pe studenţi: „V-ar interesa să vă povestesc despre Revoluţia din 89?”, gândindu-mă cu groază că ei ar putea avea reacțiile pe care le aveam eu când, săraca mama, Dumnezeu s-o odihnească, zicea: „Stai să-ți mai spun cum a fost când s-au refugiat, după cedarea Ardealului, oamenii din Oradea”, venind în Beiușul ei. Îmi venea să-i spun că mă plictisesc, că nu mă interesează, pentru că nu era tema mea. Darămite bunica, mama mamei, cu amintirile ei  din Primul Război Mondial. Da, nu erau temele mele, eram o adolescentă destul de aiurea, nu mă interesa istoria. Şi acum să fac și eu o figură de bunică? Deci îi întreb dacă i-ar interesa povestea despre Revoluţie. Unii zic da-da, sigur, şi atunci prind puţin curaj şi povestesc cum era pe străzi în Timişoara, în decembrie 1989. Dar nu e un interes general, din păcate, pentru istoria pe care unii dintre noi, mai în vârstă, am trăit-o. Care să fie cauza acestui dezinteres pentru trecut, pentru memorie? E foarte complicat, foarte complicat… Să ştii că am întâlniri dese cu elevi de liceu, prin diverse fundații, care mă invită periodic. Sunt copii străluciți, brici de deştepţi, care îmi spun cu toată sinceritatea că astea nu sunt temele lor, problemele lor. Cum faci, ca profesor, ca să resuscitezi temele astea? Pentru că dacă vii și-mi vorbeşti despre ele  într-o oră de istorie şi m-ai adormit, s-a dus totul de râpă. La fel și pentru literatură.

 

Adriana Babeți – într-o vizită la Chișinău

Dar mă simt absolut contemporană și cu cei foarte tineri, foarte-foarte tineri, de șaisprezece, saptesprezece ani. Da, mă recunosc în ei. M-a întrebat o fată la una din întâlniri: „Ați mai vrea să fiți tânără?” Am zis rapid, fără să mă gândesc prea mult: „Doamne păzește!”. M-a întrebat cu oarece teamă: „De ce?”. Am răspuns doar atât: „Lasă, m-a luat gura pe dinainte”. Dar de fapt eu știam de ce. Pentru că în tinereţe vine mereu ceva impetuos peste tine (pentru mine, aşa a fost), ceva într-adevăr, foarte viu, foarte dureros, foarte imprevizibil, un provizorat foarte-foarte greu de dus (îmi pare acum).

Aici e vorba de o personalitate specifică a mentorului, a profesorului. E vorba de farmecul personal cu care captează, chiar pe teme care par seci pentru cei tineri.  Și iată că aici ajungem la cuvântul „generație”. Voiam să vă întreb, pentru că tot este la modă astăzi unul dintre cuvintele de mare tracțiune publică – „generația”. Vorbim despre generațiile X, Y sau Z, despre cohorte generaționale. Cum vă vedeți propria generație, de care vă simțiți apropiată, într-un profil condensat?

Evident că mă simt apropiată în primul rând de generația mea, care acum are, ca într-un banc prost, în jur de șaptezeci de ani. Am mai dat interviuri, cred că unul lui Cristian Pătrășconiu, pe tema importanței anului în care te naști. Cei care ne-am născut în intervalul ’48-’49, hai să zicem chiar în 1950, avem o amprentă culturală distinctă de ceilalți, pentru că am prins în chiar plină formare (clasa a zecea, a unsprezecea) perioada de deschidere de după venirea lui Ceaușescu la putere, perioada de liberalizare începută în 1965. Și după cinci ani şi ceva, deci după terminarea facultăţii, după o perioadă care a avut un pic de zvâcnet, ca să zic așa, s-a terminat cu „marea liberalizare”. Ceaușescu a vizitat Coreea de Nord și China, i-a plăcut teribil ce a văzut, aşa că rapid au apărut tezele din iulie ’71. După care ni s-a trântit, încet-încet, nu brutal, din prima, ușa în nas, ușa liberalizării, ca lucrurile să degenereze dramatic-grotesc, aș spune, în anii ’80, până la Revoluție, și sub aspect cultural, dar și sub aspectul vieții de zi cu zi.

Cine are un ochi format și-ar da seama că fac parte din acea generaţie 68 şi după felul în care îmi arată freza, după felul în care mă îmbrac şi vorbesc dezinvolt. Ne recunoaştem uşor foştii hipioți de pe Bega, vai de tinereţile noastre. O spun cu umor şi detaşare. Dar ştiu că asta face parte din mine: o anume sensibilitate, ca şi gustul pentru un tip de literatură, muzică sau film. Nu mă pot despărți ușor de această imagine, fără să fi avut atunci mare conșțiință ideologică despre ce se întâmpla la Paris şi apoi la Praga. Da, ne plăcea cum sună „e interzis să interzici”, ce să spun… Era un vânt de libertate, aşa limitată cum era într-un sistem comunist, dar după anii de îngheţ… Ei bine, acest gust al libertăţii mi-a rămas în baza de date. Şi da, ne recunoaştem ca generaţie destul de uşor, din prima ochire, foştii tineri rebeli (băieţii) – după bărbile încărunțite, după frizuri (dacă mai au ce prinde în coadă sau lăsa liber, răvăşit), după încălțăminte, mai ales vara. Sunt detalii pe care un ochi format le descifrează. Detalii de vestimentație sau accesorii, care nu sunt doar aparențe, ci trădează mult mai mult. I-am descoperit aşa pe congenerii mei italieni şi francezi şi englezi acum vreo 15 ani, într-o expoziție extraordinară de la Siena, dedicată unui mare autor de benzi desenate, Hugo Pratt, care îl are pe Mircea Mihăieș drept super admirator (a și scris despre el un volum și pregătește altul). Hugo Pratt, deci, cu o expoziţie uriaşă doar despre eroul său, celebrul Corto Maltese. Tot acel drum (dar şi altele) mi-au fost oferite într-o vară pe care n-am să o uit niciodată de prietena mea, Smaranda Vultur. Era ceva incredibil expoziţia, deschisă într-un palat de Renaștere. Patru etaje de Corto Maltese! Eram vreo douăzeci de oameni din toată lumea, eu ajunsesem aproape de ora închiderii, aşa că am străbătut sălile în fugă. I-am recunoscut într-o clipă, răsfiraţi prin săli. Ne-am zâmbit scurt, complice. Erau doar bărbaţi, toţi cu bărbi cărunte, în costume de in uşoare, de culoarea nisipului sau kaki stins, cu nişte cămăşi indiene (unii), cu sandale de piele direct pe picior (toţi), cu ochelari (majoritatea). Oh, Doamne!

Dar mă simt absolut contemporană și cu cei foarte tineri, foarte-foarte tineri, de șaisprezece, saptesprezece ani. Da, mă recunosc în ei. M-a întrebat o fată la una din întâlniri: „Ați mai vrea să fiți tânără?” Am zis rapid, fără să mă gândesc prea mult: „Doamne păzește!”. M-a întrebat cu oarece teamă: „De ce?”. Am răspuns doar atât: „Lasă, m-a luat gura pe dinainte”. Dar de fapt eu știam de ce. Pentru că în tinereţe vine mereu ceva impetuos peste tine (pentru mine, aşa a fost), ceva într-adevăr, foarte viu, foarte dureros, foarte imprevizibil, un provizorat foarte-foarte greu de dus (îmi pare acum). Așa că mai bine în bălteala vârstei mele, la foc mic de tot. Ei, nu-i chiar bălteală, dar simt că e un fel de așezare, nu zic că mai bună sau mai proastă, dar e o aşezare pe platou. „Așteptând ce?”, vorba domnului profesor Livius Ciocîrlie. Zic şi eu după el: „Stau pe platou  și aștept. Ce?”.

Numai că eu până și chestia asta o privesc cu foarte mult umor și lansez, pe această cale, deşi mă repet, o sugestie Guvernului României: să inaugureze programul „Ultima Casă”. L-am conceput cap-coadă, i-am făcut strategia pe termen scurt, mediu şi lung, l-am bugetat. Mi-am rezolvat astfel (nu uşor!) o problemă de ultimă locativitate. Pentru că, da, singurul loc de pe planetă unde doresc să rămân pururi, câtă vreme există planeta, este pe solul Timișoarei, de fapt, în subsolul ei. Mă puteți găsi în Cimitirul Eroilor, graţios dăltuită în granit. Am descris proiectul şi implementarea lui când am fost aniversată la librăria celor două bufniţe și s-a tăvălit lumea de râs.

Să privim viitorul – care nu știu cum sună, care nu cred că sună foarte bine – să-l privim deci în ochi, cu un zâmbet, chiar dacă uneori trist, melancolic, în colțul gurii. Ăsta e mesajul meu,  cu un fel de umor. Ăsta e râsu’-plânsu’ tipic central-european, ca să reînnodăm povestea cu Dicționarul.

 

De frontieră între lacrima de plâns și cea de bucurie.

În ce măsură ați simțit că ați influențat drumul profesional al unor studenți, studente, care poate chiar au preluat din stilul dumneavoastră erudit și metodic, dacă vă vin în minte imediat astfel de exemple.

Ar trebui ei lăsați să spună, dar am multe probe concrete. Să spun că, pe lângă Oana, fiica mea, pe care am născut-o la propriu, am o cohortă de fii și fiice adoptive. Aşa le zic în glumă, fiindcă am pus un mic umăr la construirea carierei lor,  pe care, cât am putut, ca un fel de pedagog de școală foarte nouă, i-am format. Cred că sunt destul de mulți, după semnele pe care le dau, pe toate căile de comunicare cu putință, și cred că asta e cea mai mare răsplată a muncii mele de pedagog. Nu mai contează nici premiile, nici festivitățile, nici omagierile, contează faptul că, de pildă, una din fostele studente, care a plecat în Statele Unite, și-a luat câteva lucruri importante, prețioase pentru ea, și, închipuie-ți, mi-au dat lacrimile când am aflat că şi-a luat cursul nostru de literatură comparată din anul întâi. O altă fostă studentă, din Canada, cred, mi-a trimis lista cu toate poantele, mai mult sau mai puțin reușite, pe care le făceam la curs. M-am topit!

 

Foarte inspirată!

Da. Vai, când m-am uitat… Mi-a venit să mă iau la palme, îți spun sincer, cum de am putut produce aşa tâmpenii, dar altele chiar că erau drăgălașe. Am făcut și un mic curs de ciumologie, despre pandemic în literatură, și dă-i cu ciuma în Decameronul lui Boccaccio. Și zic: „Fiți atenți! Boccaccio cu patru C”. În pauză mă plimbam prin amfiteatru ca să văd cum au nemurit fetele sau băieții vorbele mele atât de înțelepte. Şi zăresc ceva care părea un fel de macrameu. Când mă uit, Boccaccio cu patru C unul după altul! După care, le-am precizat la fiecare curs: „Boccaccio, cu patru C, separați doi câte doi”. Și le-am povestit întâmplarea. Şi câte altele…

 

Sunt importante totuși premiile, deși le-ați lăsat puțin în plan secund. Anul trecut v-a fost decernat Premiul Special pentru o Literatură Fără Granițe în cadrul Galei Premiilor Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei. Asta echivalează cu o recunoaștere a unui puternic mesaj de feminist acordat cu literatura contemporană. Vă considerați o scriitoare feministă?

Nu. Mă consider o scriitoare, un fel de scriitoare. Adică scriitor. Aici nu e democrație, aici nu e o gândire politic corectă, se merge pe valoare. M-ar jigni foarte mult să primesc un premiu doar pentru că sunt femeie sau o femeie în vârstă sau o femeie în vârstă cu un grav handicap vizual. Dar nu vorbesc despre premiul Sofia Nădejde, care e super-onorant;  îmi sunt dragi toate tinerele femei care au conceput nu doar concursul, ci un întreg program, foarte bun, și am mulțumit juriului din suflet, ce să spun… Dar după mine, singurul criteriu într-o evaluare artistică, începând cu premiul Nobel – înțeleg că l-a luat o doamnă poetă din Statele Unite chiar astăzi, când facem noi interviul – ar trebui să fie valoarea operei, nu identitatea autorului, deci nu rasa, nu etnia, nu genul/ sexul, nu ideologia, nu, nu, nu.

 

Frumoasă pledoarie, dar, totuși, curentul feminist în literatura americană, dar și în cea europeană, a născut valoare.

A născut valoare pentru că autoarele erau foarte talentate. Dacă vii cu teza la vedere, faci praf valoarea. Lasă teza mai moale. Unele din autoarele respective sunt chiar militante şi le stimez pentru asta. Am fost în Statele Unite, într-un program de documentare iniţiat pentru intelectualii din fostele ţări comuniste. Pentru că am spus că sunt interesată şi de proza feminină din sudul Americii, am avut şansa de a vizita New Orleans-ul. Organizatorii acestui tur extraordinar mi-au oferit o documentare prealabilă în redacţia celebrei reviste Ms. din New York.  În 1992 eu habar nu aveam ce-i cu feminismul şi fiindcă discutam peste tot cu tupeu numai în franceză (engleza mea vorbită fiind o jale), i-am spus ghidei că mi-e jenă să dau ochii cu şefa şefelor de acolo, Gloria Steinem, cum era trecut în program. Şi am decomandat vizita, dar mi-am luat nişte cărţi dintr-o mare librărie şi aşa am început să aflu ceva ce mi-a folosit când am lucrat la cartea despre amazoane, mult mai târziu. Cu componenta socială a acestui militantism feminin, pe care l-am studiat, sunt foarte de acord. Există abuzuri, există discriminare salarială, există un statut depreciativ al femeii şi nişte combatante  brave au militat pe toate căile pentru ca diferenţele astea să dispară. Am citit mult despre cum s-a câştigat dreptul femeilor de a vota. Nu ne-a învățat nimeni în comunism despre aceste lucruri. Încet-încet le-am desluşit. Cum să nu te poți reprezenta într-un proces de succesiune? Pentru că ești imbecilă, în sensul de incapabilă să te poți susține singură în proces, trebuind să te reprezinte tata sau soțul sau fratele mai mare. Cum să nu ai discernământ pentru vot? Drept care femeile au putut vota foarte târziu, după Primul Război Mondial. Sunt țări care au acordat drept de vot femeilor din anii 50. Evident că sunt de acord. Și dacă m-ar ruga cineva să susţin un drept al femeilor, evident că aș semna rapid o petiție. Dar excesele mă deranjează, și în teorie, şi în practică şi mai ales în artă. Văd și în literatură cum unele doamne își exhibă ideologia, pe unele le-am și cunoscut, le-am citit cărțile. Nu cred că o să reziste numai pentru că acum, prin tezele lor, sunt pe val.

 

E importantă precizarea că nu militantismul creează valoare, ci valoarea poate da forță militantismului.

Evident. Şi de aici poate începe o discuție interminabilă despre ce este valoarea. Esteticul, în primul rând. Aici nu mă clintește nimeni. Când vorbim despre un roman, de pildă, nu vorbim despre publicistică, ci despre o operă literară. Evident, stilurile pot mima, pot imita, pot utiliza tehnicile publicistice. Paleta stilistică e imensă. Chiar în fișele de roman din Dicționar avem asemenea exemple. Există romane făcute în sistemul istoriei orale, cu discuţii înregistrate pe bandă şi apoi transcrise. Aşa face Kazimierz Brandys (În Polonia, adică nicăieri). Sau David Albahari, în Momeala. Dar mai ales Daniel Mendelsohn în The Lost – care urmează să fie tradus și publicat la Polirom. Sunt sute de pagini de înregistrări. Deci ştiu prea bine că romanul de azi nu trebuie neapărat hiper-estetizat ca să fie valoros. Există procedee câtă frunză, câtă iarbă, care îl mixează cu zona de pop culture. Da, se poate face practic orice, dar trebuie să aibă sens, fără a fi tezist. Până şi absurdul în artă funcţionează, paradoxal, aşa. Cel puţin în capul meu. În chestia cu pricina rămân cumva de modă veche.

 

Ca să revenim la perioada imediată, vă rog să ne spuneți cum ați trăit perioada de izolare din pandemie?

Aș putea să spun că a fost un coșmar, dar nu a fost așa în ce mă privește, pentru că oricum Dicționarul m-a pus la carantină fără să vreau. Sigur că, având legitimație de presă, în perioada mai dură din martie-aprilie puteam să ies când voiam, dar nu am forţat. Am respectat orele rezervate bătrâneilor, chit că povestea m-a lezat. În fine. Am văzut doar partea bună: anume că, brusc, oraşul a devenit un paradis pentru bicicliști, pentru pietoni, că spaţiul era mai liber şi aerul mai curat. Dar mi-am dat seama că multe cunoștințe, mulți prieteni erau pur și simplu speriați. Am luat în serios situația, dar nu m-am speriat.

Vreau să spun că am prins, copil fiind, în 1957 acel nou val de gripă, numit asiatică. Eu stăteam atunci în cartierul Elisabetin, pe strada Cozia, și una din doamnele din vecini a murit de gripa aia. Ţin minte că eram pe stradă, la joacă, şi am văzut cum era scoasă pe o targă şi vârâtă într-un fel de dubă. Ştiam că murise de gripă, dar cum nimeni în jur nu era îngrozit, am continuat să dăm cu mingea. Dar până azi nu uit ce culoare albăstrie avea faţa ei. Mda. Probabil că au fost enorm de mulți morți în lume, asta după valul sinistru de la sfârșitul Primului Război Mondial. După care, în anii 67-69, în timpul studenţiei mele, a venit gripa Hong Kong. Nu auzeam din presă mai nimic despre asta, nu se discuta nici la radio sau la televizor. Şi cum alte mijloace de comunicare nu erau pe atunci în România, problema pur şi simplu nu exista.

Dar mai e ceva. Ideea am găsit-o dezbătută într-un ziar francez. Reprezentarea morții și a unei catastrofe de acest tip era în trecut cu totul alta decât azi. La primul şi al doilea val mare de gripă spaniolă  lumea trecuse deja printr-un război, care a fost cataclismic. Primul Război Mondial sau Marele Război, cu un număr imens de morți, de mutilați, cu o hartă a Europei făcută țăndări, cu oameni care s-au întors acasă și n-au mai știut unde se întorc și la ce se întorc, deci drame, ca să nu spun tragedii crâncene. Când a izbucnit Hong Kongul, lumea era marcată de războiul din Vietnam, erau mișcările de stradă ale tinerilor, lucruri foarte dure. Iar gripa asiatică din 1957 a venit la o distanță relativ mică față de al Doilea Război Mondial, cu toate ororile lui; lumea era în plin Război Rece. Pentru oameni epidemiile nu erau catastrofa lumii, chiar dacă făcuseră foarte multe victime.

 

În 1957 au fost două milioane de morți.

Da. Dar nu a fost panică. Autorii francezi vorbesc acum despre faptul că și felul în care oamenii se raportau la moarte, la tragic, la catastrofă, a contat foarte mult. Erau mai căliți. Noi suntem acum după o perioadă de 70 de ani de pace, minus anii războaielor din fosta Iugoslavie. Vorbim despre faptul că ne-am instalat pe un platou de stare de oarecare bine. Înseamnă că suntem foarte vulnerabili la orice ne perturbă binele acesta, stabilitatea. În plus, ne vulnerabilizează și toate canalele mediatice, tot sistemul de comunicare, care e extraordinar de rapid.

 

Suntem oameni și, totuși, în mintea noastră nu încape un număr nelimitat de titluri din știrile zilei, așa că dacă știrile spun în fiecare zi cuvântul panică, pericol sau nesiguranță, asta ne va preocupa.

Îmi pare rău, pentru că văd în jur atât de multă lume speriată, din toate generaţiile. Devenim OCD-iști (obsesiv-compulsivi), cu spălatul, cu dezinfectatul. M-am surprins că, deşi înainte nu exageram cu lucrurile astea, mai ales cu dezinfectările, am început să mă dau cu tot felul de sprayuri şi geluri după ce ating clanţe, marfă în magazine etc. Sper să nu o iau razna. Şi mai sper că, după ce o să se încheie pandemia (când?), chiar dacă o să rămânem o vreme cu obişnuinţele astea exagerate, o să vină şi uitarea. O să uităm, cred că o să uităm și o să ne reluăm viețile de unde le-am lăsat. Sau cine ştie? Nu-s Casandra.

 

Citim, ascultăm muzică, mergem la spectacole și probabil că uităm în timp și de spaima asta a pandemiei.

Da, dar va trebui să treacă destul timp ca să ne recăpătăm obișnuința de a intra într-o sală de spectacol. Dacă mâine s-ar deschide toate, la liber, să știi că nu s-ar îmbulzi lumea, teamă mi-e, pentru că a rămas un fel de frică în oase, și chiar va rămâne o perioadă, după care o să uităm. E un trecut care o să treacă. Aşa sper.

 

_______________________________________________________________________

 

*** Post Scriptum  / o completare la răspunsul despre interesul studenților pentru Revoluția din 1989 /

Invitata noastră a ținut să arate și o altă fațetă despre cum se revede azi Revoluția din 1989, prin ochii tinerilor, după mai bine de un sfert de secol,  pentru a extinde și a lămuri răspunsul dat, apelând la o pastilă eseistică de această dată. Textul potrivit a fost găsit în volumul „Prozac – 101 pastile pentru bucurie”, editat la Polirom, în 2009, din care scriitoarea a ales o „pastilă” pentru insertul final al inteviului (text publicat inițial în „Suplimentul de cultură”, nr. 107, 16-22 decembrie 2006, cuprins trei ani mai târziu în volumul editat de Polirom).

Îi mulțumim, cu mare prețuire pentru selecție.

 

_______________________________________________________________________

 

Revoluția și semeseul

Poate n-aș fi scris despre revoluție dacă n-aș fi zărit în ziua de 2 decembrie pe strada Protopop George Dragomir (fost Turgheniev) din Timișoara cum un tricolor fîlfîia singuratic în suportul lui din fier forjat. L-am ochit de departe și mi s-au învălmășit multe prin cap. Mi-am stors creierii să-mi aduc aminte cine stătea în casa cu gospodari patrioți pe vremea cînd locuiam în vecini. Cînd am ajuns la doi pași, l-am văzut cu adevărat. Era un drapel jerpelit, pătat de fum, ca de pe front, cu o gaură zdrențuită în mijloc. Știu că sună patetic, dar trebuie să spun că am încremenit și că, în ciuda betablocantului atenolol pe care-l iau zi de zi, ochii mi s-au umplut brusc de lacrimi și inima mi s-a sfîșiat de ceva nedefinit, între exaltare și melancolie. Acum șaptesprezece ani pe la prînz, Mircea Dinescu îmi arăta surescitat semnul victoriei de pe un ecran de televizor alb-negru în apartamentul unor prieteni, chiar vizavi de casa cu steag. Nu încetez să mulțumesc nici nu știu prea bine cui pentru imensul noroc care m-a scos pe străzi între 16 și 25 decembrie ’89. N-am făcut absolut nimic ieșit din comun, dar felul în care am trăit alături de mii, de zeci de mii de oameni a fost unic, de nedescris.

Pînă prin anii ’93-’95, cînd predam Cetatea la cursul de literatură comparată, ajungeam pînă-n zilele noastre și depănam amintiri cu revoluția cot la cot cu studenții (unii dintre ei eroi adevărați). Atît de încinși eram, încît retrăiam totul. Cu cît se apropia anul 2000, noii studenți nu prea mai aveau chef să afle ceva despre revoluție. Așa că, decît să stau ca bunelu’ veteran de război adus în fața pionierilor de Ziua Victoriei, atunci cînd venea vorba despre ce înseamnă a fi împreună cu ceilalți, rămîneam doar la vechii greci, fără a uita să spun că o singură dată în viață m-am simțit în al nouălea cer ca parte dintr-un întreg : pe străzi, în ’89. Dar pentru că ei nu întrebau nimic, nici eu nu mai ziceam nimic.

Asta pînă cînd, anul trecut, după ora cu cetatea greacă și cu fraza despre parte, întreg, revoluție, în pauză studenții au rămas pe loc. Pentru că le era lene să iasă sau poate pentru că erau chiar curioși, au avut chef de vorbă. O fată a vrut să știe cum a fost pe bune în zilele alea cînd am zis că m-am simțit super. La chestiile pe care le-am transcris cu italice m-au luat niște mici fiori. I-am întrebat dacă vor să afle pe bune ce s-a întîmplat pînă la starea super. Au răspuns că vor. Fiindcă cei mai mulți nu erau timișoreni, le-am reconstituit teatrul de operațiuni : piața cu balconul operei și fosta județeană de partid, actuala prefectură ; mulțimea care stătea neclintită, asculta, scanda jos, striga li-ber-ta-te ș.a.m.d. Pe măsură ce povesteam, simțeam cum mă ambalez, cum devin tot mai patetică. Mi-am amintit brusc tot soiul de amănunte. Cum ar fi bărbatul cu cipilică și bicicletă care făcea curse tur-retur pentru ca revoluționarii de la operă și cei de la județeană să știe unii de alții. La faza cu bicicleta, unul din băieți s-a ridicat și a zis că vrea să-mi pună o întrebare. Te rog, i-am spus. Ce urmează e citat cuvînt de cuvînt: „Doamna profesoară, eu nu înțeleg un lucru.” Pauză. „Te rog”, i-am spus. „De ce trebuia omu’ ăla să facă atîtea ture cu bicicleta ? Nu era mai simplu să trimită un semeseu ?” Am rămas trăsnită, în timp ce amfiteatrul aștepta cuminte un răspuns.

Credeți că e ceva de rîs? Nu. Dar nici de plîns. Atunci cum ? Nu vă pot descrie în 3.500 de semne ce am descoperit pe loc, străluminată într-o fracțiune de secundă.

 

Adriana Babeți – „Suplimentul de cultură”, nr. 107, 16-22 decembrie 2006

Profil autor

Horea Băcanu
hsquareANm
Sociolog, strateg de comunicare și manager de presă online, a cercetat fenomenul puterii în textele de ficțiune contemporană. A aplicat și continuă să dezvolte metode de analiză calitativă asupra discursivității din textele politice. Este angrenat în proiecte de comunicare publică și consultanță, dar și comunicator la Universitatea de Vest din Timișoara. Citește și scrie simultan presă, literatură și social-media, alternativ sau simultan.
Articol susținut de...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

„ Că a trebuit să avem măști și să păstrăm distanța, aici a fost puțin mai dificil, pentru că sunt spectacole în care apropierea fizică chiar e necesară. Cu masca a fost o provocare, pentru că emiterea sunetului e alta când ai mască. Dar, atunci când gândești pozitiv și ai oameni în jurul tău care fac cu pasiune această meserie, nu o mai vezi ca pe o piedică, ca pe un obstacol, nu mai e așa de dificil. În plus, știi foarte bine că este pentru protecția celor din jur și a ta. Accepți și mergi mai departe. E ca și cum ar trebui să porți un cojoc într-un spectacol pe care îl joci vara.”

„Din păcate, ceea ce s-a întâmplat în România ultimilor ani a fost un amestec ciudat de politicieni iresponsabili cu non-profesioniști.(...) Rolul meu este să fac lucrurile să funcționeze acum și nu să caut să-mi justific un eventual eșec prin ceea ce a fost. Oamenii asteaptă rezolvări, nu văicăreli. Problemele sunt date ca să fie rezolvate și asta trebuie să facem cu toții.”

Se iau doi tineri dornici să aducă o schimbare, o mocăniță, o linie îngustă de cale ferată dintr-o zonă cu potențial turistic și se aduc împreună. Rețeta este una de succes, însă, știm cu toții, calea spre succes e pavată cu multă trudă, probleme financiare și probleme de cadastrare. Cristi Moldovan a ajuns în Gara din Teaca (Bistrița-Năsăud) în 2014, unde a găsit o Mocăniță cu aburi și două vagoane lăsate de izbeliște. Atunci s-a decis, împreună cu Daniel Oltean, să înființeze un O.N.G. prin care să repună în circulație Mocănița și să contribuie la revitalizarea turistică a zonei.

Formular
de contact

Ai o întrebare sau o neclaritate? Trimite-ne un mesaj folosind formularul de mai jos sau contactează-ne la unul dintre canalele social media.

Acest site folosește cookies pentru a asigura cea mai bună experiență de navigare. Prin continuarea navigării ești de acord cu Politica de confidențialitate a site-ului.