„Cine are un ochi format și-ar da seama că fac parte din acea generaţie 68 şi după felul în care îmi arată freza, după felul în care mă îmbrac şi vorbesc dezinvolt. Ne recunoaştem uşor foştii hipioți de pe Bega, vai de tinereţile noastre. O spun cu umor şi detaşare. Dar ştiu că asta face parte din mine: o anume sensibilitate, ca şi gustul pentru un tip de literatură, muzică sau film.”
„Cine are un ochi format și-ar da seama că fac parte din acea generaţie 68 şi după felul în care îmi arată freza, după felul în care mă îmbrac şi vorbesc dezinvolt. Ne recunoaştem uşor foştii hipioți de pe Bega, vai de tinereţile noastre. O spun cu umor şi detaşare. Dar ştiu că asta face parte din mine: o anume sensibilitate, ca şi gustul pentru un tip de literatură, muzică sau film.”
Adriana Babeți, provocată la conversație de Horea Băcanu
Doamnă profesoară Adriana Babeți, bine v-am găsit!
Bine te-am regăsit! Sunt foarte onorată de invitaţie și mă bucur că ne revedem și în această ipostază, să zicem, publicistică. Trebuie să spun celor care ne urmăresc că noi doi noi ne-am întâlnit pe parcursul conceperii tezei tale de doctorat şi apoi în faza ei de susţinere. O teză pe care ai dus-o cu succes la bun sfârșit şi, nu demult, a apărut şi volumul…Pot să spun?
Sigur.
Am fost foarte bucuroasă când am văzut că pe copertă e titlul lucrării, Ficțiuni politice în societatea globalizată. Studii de caz pentru un glosar al ficțiunii politice contemporane. Coordonatorul tezei a fost regretatul profesor Robert D. Reisz, care ne-a părăsit anul trecut, iar teza a fost susținută în cadrul Universității de Vest din Timișoara.
A fost o ocazie extraordinară de a lucra cu mari profesori din Universitatea de Vest din Timișoara. Mă bucur foarte mult pentru că am beneficiat și de suportul dumneavoastră pentru această teză.
Asta ne e meseria și, ca să zic aşa, menirea. A fost și o comisie excepțională, a fost un prilej de mare bucurie, mai ales prin faptul că am văzut lucrarea finalizată într-o carte, la Editura Tritonic din București. Felicitări, Horea!
Mulțumesc. Dacă tot am început discuția printr-o referire la o carte, sigur că o să discutăm despre volumul care a stimulat acest dialog, Dicţionarul romanului central-european din secolul XX. O să vă întreb direct: când se anunță apariția lui în librării?
Ah, Doamne, seara asta putea să fie foarte senină și foarte confortabilă dacă nu începeai chiar așa, cu o întrebare care e ca o sabie, ca o ghilotină deasupra capului. Estimez, cu toată luciditatea, că va apărea în primele luni ale lui 2021. Sunt mai multe motive care ne-au determinat să amânăm puţin ieşirea pe piaţă a Dicţionarului. A fost o decizie luată împreună cu editura Polirom, care ne găzduiește a nu știu câta oară. Profesionalismul echipei de la Polirom, al Emei Stoleriu, redactorul nostru, o să ne scoată la liman. Pot să spun însă că miezul volumului, fișele de dicționar propriu-zise au fost predate editurii încă la începutul toamnei. Le-am făcut deja prima corectură. Sunt 249 de „intrări”, cum spunem noi, filologii. Deci fişele a 249 de romane central-europene apărute între 1900-2000. Să precizez însă, că, de fapt, numărul total al romanelor prezentate este de 254. Diferenţa de cinci e datorată faptului că patru din cele 249 de fişe includ de fapt câte două volume, posibile continuări, apărute cu titluri distincte şi în ani diferiţi. Şi li se adaugă o „Coda”, care conţine nu o fişă propriu-zisă, ci e un eseu pe care l-am dedicat unui roman celebru, apărut în 2001, Austerlitz, de W. G. Sebald. Începe cu A, e din 2001, deci e semnul clar că Dicţionarul nostru poate continua. Toate fişele astea au peste 500 de pagini (format mare). Mai sunt anexele (197 de fişe de autor, o Cronologie, indicii – de nume, de locuri şi de materii), o prefață la care lucrez pe brânci şi bibliografia. Ne apropiem de sfârşit, şi când vorbesc la persoana întâi plural mă gândesc la co-editorul acestui dicționar, Oana Fotache, profesor de teorie literară la Facultatea de Litere a Universității București, fără de care n-aș fi reușit să duc la capăt tot ceea ce a început acum mai bine de douăzeci de ani, încheindu-se, iată, după ultimii șase-șapte ani de muncă intensă.
Chiar voiam să fac referire la colaboratori. Fără să vrem să uităm pe cineva, eu aș fi foarte curios să îmi spuneţi care sunt primii trei colaboratori fără de care apariția Dicționarului nu ar fi fost posibilă?
Poți să mori de curiozitate, dar n-am cum să răspund așa…În primul rând trebuie să-i pomenesc pe cei alături de care am pornit acest Dicționar, chiar dacă ideea a fost a mea, recunosc. Deci un proiect, iniţial individual, care nu s-ar fi putut realiza însă decât într-o echipă. Dar nu pot să răspund dând doar trei nume. Volumul o să atingă probabil peste opt sute de pagini. E genul de proiect care durează mult şi antrenează, de obicei, centre mari de cercetare. Avem un exemplu, care, sigur, nu-i un Dicționar, e altceva, e o Istorie a culturilor literare din Europa Est-Centrală din secolele XIX-XX, realizat în patru volume la începutul anilor 2000. L-a dus la bun sfârşit un timișorean de-al nostru, Marcel Pop Corniş, fost cadru didactic la UVT, bun prieten, acum profesor în Statele Unite şi semnând Marcel Cornis-Pope. A conceput şi coordonat cele patru volume împreună cu John Neubauer. Sunt sute şi sute de pagini. Extraordinar!
Noi am pornit la treabă, în jurul unui proiect, la Timișoara. Deloc întâmplător, aş spune, e faptul că proiectul a apărut şi s-a realizat la Timișoara. Explic destul de clar lucrul acesta în prefața Dicționarului. Am început cu un mic grup. Grupul inițial de profesori ne cuprindea pe mine, pe Mircea Mihăieș și pe Cornel Ungureanu, iar tinerii alături de care am realizat primele fișe, împreună cu care am făcut prima selecție a romanelor, în 1997-1998, erau foştii noştri studenţi şi doctoranzi (în ordine alfabetică): Daciana Banciu Branea, Dorian Branea, Gabriel Kohn, Marius Lazurca, Tinu Pârvulescu şi Sorin Tomuța. Aceștia au fost.
Toți fiind nume foarte cunoscute azi…
Da, sunt ambasadori, directori de institute culturale. Marius, după ce a fost ambasadorul României la Vatican, Chișinău, Budapesta, va pleca în aceeaşi misiune în Mexic. Dorian este în acest moment director al ICR New York, după ce a condus ICR Varşovia şi ICR Londra. Gabi Kohn a fost director adjunct la ICR Viena şi este în misiune diplomatică la Budapesta. Au făcut cariere spectaculoase, ca de altfel şi ceilalţi care ni s-au alăturat, majoritatea cu nişte cariere academice demne de toate aprecierile. Horea dragă, gândește-te că noi am pornit la drum o mână de oameni și am ajuns în faza finală peste şaptezeci.
Un colectiv mare, pe măsura curajului dumneavoastră.
Un curaj inconștient, drept să spun. Majoritatea sunt cadre didactice de la Universitatea de Vest din Timișoara, dar şi colegi de la universitățile din Consorțiu, deci de la Universitatea din București, apoi de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca şi de la Universitatea A.I. Cuza din Iaşi. Dar şi de la Universităţile din Oradea şi Brașov. Li se adaugă reprezentanți ai marilor universități central-europene sau nord-americane, de la Cracovia la Praga, la Budapesta sau Viena, de la UCLA şi Western Ontario, de pildă. Am colaborat în cadrul mai multor proiecte cu centre prestigioase de cercetare de la Paris IV-Sorbonne (CIRCE şi Eur’Orbem) sau cu Mitteleuropa Zentrum din Dresda, de pildă, care ne-au acordat consultanță prin experții lor. Deci nu am cum să aleg trei oameni.
E de înțeles…
N-aș vrea să continuăm fără să pomenesc o scenă memorabilă, i-aş spune decisivă pentru a demara proiectul Dicţionarului romanului central-european Scena s-a petrecut acum aproape treizeci de ani, la o întâlnire internațională ieşită din comun. Universitatea Rutgers din Newark a organizat o conferinţă de neuitat, Intellectuals and Social Change in Central and Eastern Europe, care reunea elita intelectuală din fostele ţări comuniste, dar şi mari scriitori din SUA şi Europa. Erau prezenţi trei laureați Nobel (Saul Bellow, Joseph Brodsky, Czesław Miłosz), dar şi viitoarea laureată Doris Lessing. Am paralizat pur și simplu de uluire și emoție pentru că am putut să-i ascult sau să vorbesc cu o parte din ei. Cu unii am făcut chiar interviuri, cum e, de exemplu, cel cu Czesław Miłosz, care a apărut recent într-un volum comemorativ din Polonia. Eram cu Mircea Mihăieș și cu Vladimir Tismăneanu, eram invitata lor, dar n-am stat degeaba. Am cunoscut multă lume, scriitori, istorici, critici literari, la care n-aş fi visat vreodată să ajung. Am discutat, am pus întrebări şi mai ales am ascultat. Ideea Dicționarului era deja conturată în mintea mea, pâlpâia undeva, în fundal. În prefață povestesc și cum mi-a venit ideea realizării lui. Dar pe atunci lucram întins la teza de doctorat despre Dimitrie Cantemir.
Ne-am întâlnit acolo cu singurul om din lume care venea din domeniul nostru, din domeniul literar şi care vorbea, citea și, mai ales, traducea din limbile Europei Centrale, din toate limbile Europei Centrale, de la maghiară la slovacă, sârbă, croată, poloneză, cehă. Pe lângă engleză, sufla franceza, germana şi rusa. Era un fenomen de poliglosie, traducătorul în Statele Unite al Kundera, Havel, al lui Danilo Kiš, cu o prestanță deosebită, profesor la UCLA, șef al catedrei de slavistică, dragul nostru Michael Heim. Semăna cu Abraham Lincoln. Vorbesc despre el la timpul trecut, pentru că a murit înainte de a împlini 70 de ani. Au fost două trei runde de discuții extraordinare cu el, acolo, la Newark, în care ne-a testat pe mine şi pe Mircea Mihăieş ca să vadă ce ştim despre literatura central-europeană. A fost atât de mulţumit cu tot ce auzise, încât, înainte de a ne despărţi, a spus: „Am să vin la Timișoara”.
În ce an s-a întâmplat?
În 1992, la începutul lui aprilie. Deci Michael Heim a spus că o să vină la Timișoara, că o să înveţe româna, pentru că voia să cunoască locul unde oamenii vorbesc pe stradă în câteva limbi din Europa Centrală, unde se traduce literatură din aceste limbi, unde oamenii sunt bi- sau chiar trilingvi.
Știa despre Timișoara?
I-am povestit noi. Ne-a întrebat cât de cunoscut e în România Danilo Kiš. I-am explicat că la Timişoara e chiar bine cunoscut, deoarece aici există o importantă comunitate literară sârbă, după cum, în ceea ce noi numim Banatul sârbesc (Republica Serbia), există o comunitate literară românească puternică. Cele două comunităţi de scriitori ne-au mediat accesul inclusiv la Danilo Kiš încă înainte de 1989 şi ne-au ajutat să descoperim autori şi cărţi. Citisem din şi despre Danilo Kiš în franceză sau mă ajuta cu multe informaţii bunul meu prieten, dispărut şi el prea repede, Ioan Radin Peianov, Ioţa, cum îi spuneam. Era directorul bibliotecii sârbeşti din Timişoara, excelent traducător şi prozator de limbă română. Lui Michael nu i-a venit să creadă. I-am explicat că tot aşa se traduce din maghiară, din germană, din slovacă. Da, s-a ţinut de promisiune şi a venit de două ori la Timişoara, vorbind o română incredibilă, pe care o învăţase în doar şase luni, cu o perfecţionare la şcoala de vară a Universităţii Babeş-Bolyai.
În seria volumelor Fundației „A treia Europă”, a cărei istorie a fost legată de Dicționar, a apărut un volum cu şi despre Michael Heim, Un Babel fericit, pentru care ne-a fost cerut acceptul de a fi tradus în engleză. Tot textul a apărut într-un volum amplu, intitulat The Man Between, prin care Universitatea California din Los Angeles (UCLA) îl omagia. El, Michael Heim, ar fi un tată simbolic al Dicționarului; e cel care m-a încurajat: „Extraordinar, da, merită să faceți Dicționarul”. Apoi a fost decisivă susținerea colegilor de la UVT şi din universitățile mari din România, a experţilor străini. Fără ei nu aș fi putut duce la capăt o asemenea muncă. Nu am, prin urmare, cum să pronunț doar trei nume.
Am să mă refer aici la programul Bruxelles-ului, care, în 2019 și 2020, a selectat un număr de rețele de universități europene asociate, care sunt stimulate să formeze așa-numitele Universități Europene. Cred că dumneavoastră erați într-un fel de asociere și formați o rețea de cercetare academică europeană încă de acum douăzeci și cinci de ani, pentru realizarea acestui Dicționar.
Am să-ți spun ceva, Horea, tocmai pentru că ai studiat științele politice. Grupul nostru iniţial, alcătuit din specialişti în studii literare, a trebuit să se recicleze din mers. Ca să poţi discuta serios, profesionist, nu doar despre ce i se întâmplă romanului în general, în secolul XX, ci despre ce înseamnă 100 de ani de roman central-european, ai nevoie în primul rând de istorie, dar şi de studii politice, de antropologie, de psihologie socială etc. Şi asta, din simplul motiv că majoritatea romanelor despre care vorbim subîntind problematici legate de domeniile pomenite. Aşa că, în cadrul centrului nostru de studii literare comparate central-şi sud-est europene au apărut, în 1998, încă trei grupuri: unul de istorie, coordonat de regretatul Valeriu Leu, unul de studii politice, coordonat de doamna Gabriela Colțescu (care s-a stins şi ea acum câţiva ani) şi cel coordonat de Smaranda Vultur, un grup de antropologie-istorie orală. Vreau să spun că am lucrat în echipe interdisciplinare autentice, pe proiecte comune, iar invitații din România şi străinătate au fost oameni din toate domeniile conexe și necesare cercetării literare. Să ştii că noi am „ventilat” acum 20 de ani şi mai bine, până la suprasaturaţie, mai toate conceptele aflate azi încă în vogă (la noi): identitate, multiculturalitate, hibridare, transfer cultural, interculturalitate, centru-periferie, frontiere ş.a.m.d.
Dacă tot a apărut termenul de hibridare, aș vrea să mergem către cursurile universitare. Sunteți profesoară de literatură comparată la Universitatea de Vest din Timișoara, dar participați și la un program de masterat în studii literare la Universitatea din București, cu un curs despre „Forme de hibridare artistică în contemporaneitate”. Cum reacționează studenții din București, față de cei din Timișoara, la stilul dumneavoastră personal, binecunoscut în cele două universități, plin de umanism și bună dispoziție, cu care vă susțineți orele de literatura comparată?
Hibridare, hibridare, dar este tot un curs despre Europa Centrală, care se cheamă „Europa centrală – hibridare și paradox”. Vreau să-ți spun că a fost coup de foudre, dragoste la prima vedere, încă de acum cinci ani, când am început orele. Acum sunt online cu cei de la Literele din UB şi mă gândesc cu groază că la primăvară o să predau tot așa, dar în faţa unor studenţi cu care nu m-am întâlnit niciodată „pe viu”. Dar asta este. Cinci ani la rând am avut studenți foarte bine pregătiți, sigur, selectaţi dintr-o plajă foarte mare. Totul era în regulă cu teoria, cu analizele pe text, dar când venea vorba despre specificul central-european în Timișoara și Banat, studenţii mă priveau uimiţi, părând că nu prea înţeleg despre ce vorbesc. Aşa am constatat, cu stupoare, că ei nu puseseră în viața lor piciorul în partea asta de țară, fiind majoritatea din judeţele din sudul României sau din Moldova. Erau extrem de curioși. Atunci am discutat cu domnul Mircea Vasilescu, directorul masteratului, foarte bun prieten, și am cerut ajutorul conducerilor celor două universități pentru asigurarea transportului şi a cazării. La fel ca în proiectul Dicţionarului, dus la capăt și la bun sfârșit, un rol deosebit l-a avut conducerea Universității de Vest, prin domnul rector Marilen Pirtea și prin domnul prorector Mădălin Bunoiu, care au susținut organizarea Şcolii de Vară la Timișoara. Aşa a ajuns ea la a cincea ediţie, dar în 2020 nu s-a mai putut realiza, din păcate. În toţi cei cinci ani am organizat cursuri şi seminarii „pe teren”. Adică la Timişoara, Oradea, Arad, Lipova, Oraviţa, Anina, Jimbolia, ba chiar la Szeged, Subotica şi Novi Sad. Cred că a fost o mare reuşită toată povestea cu şcoala de vară.
Am propus ceva cu ocazia Centenarului, dar venindu-mi ideea poate prea târziu, nu s-au găsit resurse de energie în primul rând pentru a realiza o şcoală de vară de anvergură. Mă gândeam că universităţile din Consorţiu ar putea pune pe picioare, evident, când s-o încheia pandemia, o şcoală de vară itinerantă. Așa cum studenții din judeţele din Moldova sau din sudul ţării nu au ajuns în vestul României, tot așa și cei din Banat sau Ardeal nu au ajuns să vadă județele din Moldova, nu au ajuns să vadă sudul, cu specificul lor. Ar fi un bun prilej de cunoaştere a culturii (în sens extins) din toate provinciile României. Pentru că avem o hartă culturală minunată.
Şi absolut necesară unor studenți de la aceste specializări.
Sigur. E o complementaritate. Nouă ni s-a reproșat, mă rog, nu mai comentez din ce cauză și cum și de către cine, că – prin studiile noastre central-europene – vrem să tăiem România în două, că facem decupaje pe hartă, că a fi central-european e automat un bonus în raport cu „nenorocitul” de Balcan.. Dumnezeule! Eu am un doctorat în Dimitrie Cantemir, la care am lucrat douăzeci de ani – vezi, am proiecte pe care le duc cam douăzeci de ani, de parcă aș avea încă o mie de ani de trăit. Cam atâta am lucrat la fiecare, dar merg în paralel cu ele. Deci am la activ douăzeci de ani de studiu pe zona culturii balcanice, pentru doctoratul în Dimitrie Cantemir. Şi cel puţin 30 de ani de stat în cultura central-europeană. Aşa că ştiu ce vorbesc atunci când spun că cele două tipuri mari de culturi din România (sunt mai multe, evident) ar trebui privite în complementaritatea lor, nu doar prin diferențele lor separatoare, ci în acelea care se pot atrage unele pe altele. Estul, sud-estul, partea de vest, partea de centru, de ce să nu vezi așa? Este o șansă fantastică pentru o cultură și pentru o țară, să aibă această bogăție și această diversitate, nu crezi?
Da, sigur. Și e o neșansă de a avea diversitatea la trei ore sau patru ore de mers cu mașina și de a nu ajunge să o simți pe locul concret al acestei geografii culturale.
Exact.
În ce măsură considerați că studenții de azi resimt tensiunea politică din textele de ficțiune contemporană, căci, față de generațiile anilor ’80 si ’90, care au trăit influența puternică a unui mesaj politic, astăzi atitudinile politice din texte s-au mai diluat și s-au mai rarefiat. Cum este perceput astăzi textul ficțional politic? ***
Da, știu că e o temă care te roade, te preocupă. Nu putem generaliza. Ce pot să zic? Ar fi foarte riscant să spun că bate vântul prin unele capete. De exemplu, am întrebat, ca să iau și eu un puls, nu spun unde, nu spun când, dar e vorba despre aceste generații mai noi, dacă face sens pentru ei anul 1956. Nimic. Dacă semnifică ceva – Ungaria, 1956. Un băiat timid a zis „Știu că e o prostie, dar trebuie să vă spun că a fost finala Campionatului Mondial de fotbal”. Adică Ungaria a făcut atunci un scor foarte bun. Am paralizat din două motive. Ce revoluţie maghiară? Dar nici măcar chestia cu fotbalul nu era corectă, fiindcă echipa Ungariei a ajuns în finala campionatului mondial în 1954, nu în ’56. Zic: „Dar ’68?”. Pauză. Zic „Mai, 1968. Paris”. Pauză. Cât despre august ’68, Praga, Cehoslovacia… Cazul nu era deloc îmbucurător, mai ales fiindcă erau studenți la Științe politice, nu spun de unde, Științe politice, an terminal. Sigur că e ceva în neregulă. Dar nu pot să generalizez și să spun despre toți că nu mai au reperele astea, care erau pentru noi, poate zic o vorbă mare, sacre. Cum să nu știi ce a fost în ’68, când generația mea s-a format în spiritul acestui ’68? Mai mult francez, decât cehoslovac, ăsta e alt aspect, cam trist, am scris despre lucrurile astea. Nu pot să generalizez, pentru că sunt câțiva studenţi, e adevărat, nu mulți, care știu istorie, care știu istorie politică, care sunt preocupați de tot trecutul, care văd că acest trecut nu trece, sau, mă rog, trece greu în unele țări. „Le passé qui ne passe pas”, adică trecutul care refuză să treacă, nu am inventat eu asta, Paul Ricoeur a spus-o, în splendida formulare.
Îi mai întreb pe studenţi: „V-ar interesa să vă povestesc despre Revoluţia din 89?”, gândindu-mă cu groază că ei ar putea avea reacțiile pe care le aveam eu când, săraca mama, Dumnezeu s-o odihnească, zicea: „Stai să-ți mai spun cum a fost când s-au refugiat, după cedarea Ardealului, oamenii din Oradea”, venind în Beiușul ei. Îmi venea să-i spun că mă plictisesc, că nu mă interesează, pentru că nu era tema mea. Darămite bunica, mama mamei, cu amintirile ei din Primul Război Mondial. Da, nu erau temele mele, eram o adolescentă destul de aiurea, nu mă interesa istoria. Şi acum să fac și eu o figură de bunică? Deci îi întreb dacă i-ar interesa povestea despre Revoluţie. Unii zic da-da, sigur, şi atunci prind puţin curaj şi povestesc cum era pe străzi în Timişoara, în decembrie 1989. Dar nu e un interes general, din păcate, pentru istoria pe care unii dintre noi, mai în vârstă, am trăit-o. Care să fie cauza acestui dezinteres pentru trecut, pentru memorie? E foarte complicat, foarte complicat… Să ştii că am întâlniri dese cu elevi de liceu, prin diverse fundații, care mă invită periodic. Sunt copii străluciți, brici de deştepţi, care îmi spun cu toată sinceritatea că astea nu sunt temele lor, problemele lor. Cum faci, ca profesor, ca să resuscitezi temele astea? Pentru că dacă vii și-mi vorbeşti despre ele într-o oră de istorie şi m-ai adormit, s-a dus totul de râpă. La fel și pentru literatură.
După ce în episodul trecut au provocat rumoare prin apelul neutru la istoria politică locală, în această a doua parte a temei legate de dezvoltare locală și politică se setează câțiva parametri ai unei strategii de creștere, dar una mai ambițioasă, care să nu rămână după alegeri doar un text pe hârtie. Socio…logisme și mai elaborate, cu Horea și Radu, într-o pauză de cafea, din nou în Piața Maria.
Pentru că riscul global al dezinformării este primul ca gravitate pe termen scurt, iată că apelăm la știri relevante, care merită interpretate. În weekend, e timpul pentru noua selecție de titluri ale săptămânii care se încheie.
Pentru că riscul global al dezinformării este primul ca gravitate pe termen scurt, iată că apelăm la știri relevante, care merită interpretate. Iată selecția de titluri din această perioadă, pe care vi le propun.
Acest site folosește cookies pentru a asigura cea mai bună experiență de navigare. Prin continuarea navigării ești de acord cu Politica de confidențialitate a site-ului.