Antonia Pup, provocată la conversație de Alexandra Cioapo 

Antonia Pup, fost Președinte al Consiliului Județean al Elevilor Timiș, fost Președinte al Consiliului Național al Elevilor (2019-2020), în prezent studentă în anul I la Universitatea de Vest din Timișoara. Cum ai descrie experiența ta ca președinte al Consiliului Național al Elevilor?

Este o întrebare foarte provocatoare. Niciodată nu cred că am stat să mă gândesc la ce a însemnat toată experiența asta, pentru că totul a fost foarte rapid. Adică, totul a început în clasa a X-a la Colegiul Național Pedagogic „Carmen Sylva” din Timișoara și la o specializare care nu este atât de consistentă (nu îți ocupă chiar atât de mult timp, deși nu regret decizia pe care am luat-o, să vin la filologie). Eram chiar aici, la Universitatea de Vest din Timișoara și mi-am spus, la începutul clasei a X-a, că asta nu se mai poate: să merg doar la cursuri, acasă și atât. Am încercat tot felul de oportunități de voluntariat și cumva, foarte surprinzător și brusc, am intrat în mișcarea de reprezentare.

Totul a început când am intrat în sala festivă a Colegiului, crezând că eu acolo am ora de curs, dar acolo era întrunirea Consiliului Școlar al Elevilor. Practic, de acolo lucrurile au escaladat, s-au rostogolit așa, ca un bulgăre de zăpadă, și am ajuns să ocup o funcție și în Consiliul Județean al Elevilor Timiș, deși nu știam foarte multe: nu știam cam care sunt mecanismele legislative prin care elevii își pot apăra drepturile, nu aveam nici o mișcare de reprezentare „moștenită” în Timiș care să fie foarte activă și dinamică. E greu când ești cam singur, sau doar cu una, două persoane care să creadă în ce crezi tu.

La momentul respectiv, unul dintre demersurile noastre centrale a fost să facem elevii să-și conștientizeze drepturile pe care le au înscrise în Statutul Elevului și să obținem pază gratuită la nivelul județului. După, am candidat ca vicepreședinte în Consiliul Național al Elevilor și la șase luni de la ocuparea acestei funcții am candidat ca și președinte. A fost un an foarte intens, în care am trecut de la o stare la alta, am mers în foarte multe locuri din țară, am mers în școli din România, ca să văd exact care sunt problemele cu care se confruntă elevii.

Bineînțeles, atunci când mandatul meu s-a apropiat de jumătatea sa, s-a suprapus cu criza de coronavirus. Deși toată lumea credea că școlile o să se închidă atunci doar două săptămâni, am trecut printr-o – nu aș spune chiar criză de idei – dar cumva mi-am spus că lucrurile nu mai pot să continue așa și că „ce-am făcut, Doamne, să fiu reprezentant al elevilor la nivel național fix acum?”, când eu aveam o agendă cu colegii mei, proiecte, demersuri pe care voiam să le facem. Ce am făcut atunci a fost să mă pun într-o dimineață să scriu un ghid de reprezentare al elevilor online. Noi eram în prima parte a desfășurării demersului privind transportul gratuit al elevilor și a trebuit să învățăm cum să punem presiune pe decidenți de acasă. Nu mai puteam să ieșim în stradă să protestăm, pentru că eram în stare de urgență; nu mai puteam să mergem în comisiile parlamentare, pentru că accesul era restricționat; ședințele cu alți factori de decizie erau, la fel, limitate ca timp și desfășurare.

Acum că mă uit retrospectiv, deși nu am spus niciodată asta, elevii beneficiază de pe urma acestui mandat de gratuitate pe transportul cu trenul, și am lăsat în urma noastră un instrument juridic care le permite elevilor și profesorilor să ceară Ministerului instrumente digitale pentru a accesa școala online. Spun că a meritat. Evident, au fost și foarte multe obstacole, nu a fost ușor, mai ales scandalul cu organizarea examenului de Bacalureat și tot ce a urmat după. A pus foarte multă presiune pe mine și pe familia mea. Dar, cred că acum lucrurile s-au așezat și sunt mândră de ceea ce am făcut. Cu mintea de acum  aș fi făcut lucrurile poate puțin altfel. Îmi doresc ca mișcarea de reprezentare a elevilor să rămână puternică, independentă, să nu fie niciodată subjugată de interesele politicului și să rămână o forță de opoziție a societății civile pentru rezultate concrete pentru elevi, nu doar povești de care și eu, și multă lume, ne-am săturat.

Cum spuneai și tu, agenda ți s-a schimbat pe parcurs din cauza pandemiei de coronavirus, dar totuși, câte dintre obiectivele pe care le-ai avut tu ca președinte au fost  atinse în mandatul tău?

Unul dintre obiectivele principale pe care le-am avut la începutul mandatului a fost să ne asigurăm că elevii sunt reprezentați în forurile decizionale. Am organizat alegeri în toată țara. Mai mult decât atât, ne-am luptat pentru dreptul elevilor de a participa ca observatori în comisiile de concurs pentru funcția de inspector școlar general. Am reușit să respingem Ordonanța de Urgență 51, care prevedea transportul public în regim comercial, ceea ce numai la noi în România vezi, și care anula toate facilitățile de care elevii puteau să beneficieze.

Am reușit să trecem o inițiativă legislativă la a cărei redactări am participat și eu, și anume legea 109/2020, privind garantarea accesului la educația online pentru elevii din România. Evident, nu am văzut efectiv laptopurile, tabletele ajungând la elevi dar, pe de altă parte, elevii au acum acest instrument juridic pe care îl pot accesa. Nu am văzut toți elevii care au primit diplomele de Bacalaureat și s-au înscris facultate, neprimind diplomele pe degeaba, prin neorganizarea examenului de Bacalaureat. Dar s-a organizat, și zic eu că a fost un statement, o afirmare foarte puternică din partea elevilor care nu voiau să-și tranzacționeze diploma de Bacalureat, datorită unor măsuri care puteau fi luate, s-au luat, și totul a fost în regulă.

Dar, poate cel mai mare regret al meu a fost reprezentat de faptul că nu am reușit să conving elevii din organizație să facă un pas în față și să se tragă de mânecă cu primarii, cu președinții consiliilor județene de la ei din județe și să miște lucrurile acolo. Pentru că degeaba mă duceam eu seara să mă cert la televizor, să dezbat nu știu ce problemă cu Ministrul Educației, dacă nu aveam președinți de organizații județene care să fie cel puțin la fel de implicați și în Consiliile Județene ale Elevilor. Asta cred eu că e o foarte mare problemă, pentru că mișcarea de reprezentare a elevilor ar trebui să fie o organizație activă pe toate nivelurile, și evident că este o foarte mare provocare, mai ales în acest an.

Un obiectiv pe care mi l-am propus, dar pe care nu l-am terminat, a fost să mă asigur că elevii din România primesc burse conform legii. Chiar și acum ajut elevi care mai îmi scriu, care poate cred că aș putea să-i ajut în vreun fel cu un sfat, într-o platformă care începe să se contureze acum, nici o localitate din România să nu rămână fără burse, alături de alți colegi din zona activismului educațional. Deci, cumva am rămas în zona asta, și sper eu că lucrurile o să se contureze spre mai bine.

Crezi că președinților de consilii județene le lipsește curajul, le lipsesc pârghiile juridice pentru a fi mai activi?

Este o întrebare care poate fi privită din mai multe dimensiuni. Să nu credeți că în Consiliul Elevilor, ca structură (pentru că este o structură formată din adolescenți), nu se întâmplă tot felul de clinciuri, tot felul de dezbateri mai mult sau mai puțin fundamentate, mai mult sau mai puțin orientate spre nevoile elevilor. Pentru că este interesant și ca dinamică socială: tu ca adolescent să știi că ai o funcție, să știi că te duci să reprezinți  elevii într-un for de la nivel național, cum e Consiliul Național al Elevilor. Asta poate, cumva, să-ți fure ochii de la ceea ce ar trebui să faci. Asta o spun foarte sincer, pentru că am cunoscut persoane care erau mai preocupate de funcțiile pe care le aveau la nivel școlar sau la nivel județean, că „sunt șeful școlii mele și fac ce vreau”, decât de a-și reprezenta cu adevărat colegii care i-au investit cu un vot. Practic, dacă facem o paralelă, e exact ce se întâmplă și în spectrul politic din România.

Ar mai fi, evident, și lipsa curajului: nu e ușor să te ridici din bancă, nu e ușor să aduci argumente în dezbaterea cu o persoană care este mai experimentată în școală decât tine sau are mai mulți ani de experiență (un profesor, un dascăl, chiar și cu părinții tăi). Așa că, problema curajului se pune și, în cazul în care sunt elevi care mă mai urmăresc, aș vrea să le transmit că în general, în viață, ajungi să îți pară rău de lucrurile pe care nu le-ai făcut, decât de cele pe care le-ai făcut. Evident, știu că problemele sunt greu de depășit la această vârstă, dar este și un test al curajului, nu doar un exercițiu al democrației să-ți alegi reprezentanți și să acționezi tu în baza unui mandat.

Cât despre pârghiile juridice, noi aveam o asociație suport, o entitate prin care să putem chema în judecată instituțiile care nu respectă legea și drepturile elevilor. Nu sunt multe astfel de entități și elevii sunt strânși cu ușa ba de director, ba de inspectorul școlar general, ba de Minister, pentru că să nu credeți că la nivel național lucrurile-s neapărat mai roz. Am văzut și eu unele situații în care lucrurile mai degenerează. Cred că, pe viitor, federalizarea mișcării de reprezentare a elevilor trebuie să reprezinte un obiectiv. E un obiectiv curajos, puteam să-l am și eu. Nu l-am avut la momentul respectiv, dar îl înaintez acum celor care mai sunt în mișcarea de reprezentare a elevilor, pentru că entitatea Consiliul Național al Elevilor, din punct de vedere juridic, are un statut cumva în zona asta gri. E foarte dificil să te integrezi într-o dinamică politică foarte complexă.

Recent (n.r. 5 octombrie 2020) am sărbătorit Ziua Mondială a Educației. Dacă ai face o scurtă radiografie a sistemului de învățământ românesc, care sunt principalele aspecte pe care le-ai puncta?

În primul rând, noi ca sistem educațional avem o problemă structurală în ceea ce privește accesul la educație. Accesul la educație a fost măcelărit de clasa politică în ultimii 30 de ani, în sensul în care: nu se acordă burse de ajutor social pentru elevi, nu ai cum să ajungi la școală (operatorii de transport au prețuri astronomice, pentru că funcționează în regim comercial și nu acordă niciun fel de facilitate pentru elevi). Mai mult decât atât, vedem că, odată cu campania electorală, elevilor le sunt promise tot felul de facilități. Cumva, ca să își dea și părinții seama că partidul respectiv are o mai bună vizine pentru educație, dar lucrurile se blochează odată ce cetățeanul introduce votul în urnă și observăm că, practic nu suntem acolo, nu suntem în secolul XXI. Nu putem să avem o educație de calitate dacă noi nu avem toți copiii în școală. Formarea cadrelor didactice este la fel, delăsătoare.

Aș puncta faptul că un profesor debutant are salariul undeva la 2.400 de lei. Eu pentru banii ăștia nu m-aș face profesor și sunt foarte mulți dintre colegii mei care sunt în asentiment cu mine. Sunt pentru o mai bună salarizare a cadrelor didactice, însă cred că aceasta trebuie să fie corelată cu posibilitatea ca acel profesor să performeze cu un număr de elevi dar, ținând evident cont și de specificul acelor elevi. Este mai greu, structural vorbind, să aduci elevi din mediul rural care nu au reușit să obțină media 5 la Evaluarea Națională, la media 8, decât să aduci un elev de nota la 9, la media 10. Cumva, lucrurile ar trebui să meargă de aici pe o regândire a sistemului de salarizare, pe regândirea modului în care se face formare pentru cadrele didactice. Acel DPPD (Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic) pe care-l facem noi la facultate este puțin, foarte puțin, în raport cu ceea ce trebuie să știe un profesor. De asemenea, eu pledez pentru introducerea elementelor informatice și de inteligență artificială în școală, încă de mici.

Eu nu cred, pe de altă parte, că internetul și resursele educaționale digitale pot să suplinească procesul educațional face-to-face. Mai degrabă să fie un elemnt complementar, pentru a accelera învățarea. Dar, așa cum am văzut, au reieșit foarte multe probleme în această pandemie, probleme pe care noi le-am punctat. Totuși, nu am văzut să se întâmple mare lucru. Am văzut o conferință organizată de Ministerul Educației și Cercetării de Ziua Educației în care nu s-a spus mare lucru. Nu avem acea bibliotecă școlară virtuală promisă chiar de către Ministrul Educației; nu avem resurse educaționale digitale calibrate pe nevoile și interesele elevilor și educatorilor, iar lista poate să continue.

Ca să închei, chiar discutam cu un prieten și am găsit o descriere foarte interesantă pentru Ziua Educației: în tot restul dintre cele 364 de zile din an care ne-au rămas, politicienii nu fac nimic pentru educație și, de 5 octombrie, de Ziua Mondială a Educației: nimic cu poze. Adică lucrurile nu se schimbă, paradigma nu se schimbă. Cred eu că procesul de învățare este unul continuu, ar trebui să fie valorificat pe tot parcursul vieții. Chiar și miniștri pot să învețe, și pot să învețe, și ar trebui să învețe și să accepte faptul că nu le știu pe toate.

Ceea ce nu pot eu să girez, sau să trec cu vederea, este atunci când un lider educațional nu este suficient de ferm să ia acele decizii care sunt necesare la un anumit punct și preferă să apeleze la decizii populiste, foarte multe dintre ele se regăsesc în acest spectru educațional și vedem unde suntem acum: cu 900.000 de elevi care sunt lăsați în afara sistemului de învățământ, cu elevi care nu au cu ce să ajungă la școală, pe ultimul loc în Uniunea Europeană la competențe digitale de bază, cu 38% dintre copiii din România care se află în risc de excluziune socială, iar lista poate să continue.

900.000 de elevi care erau lăsați în exterior undeva la începutul lunii mai, când toată școala era online. Acum, din ce știu, majoritatea școlilor sunt în Scenariul I, adică în scenariul în care elevii se duc la cursuri față-în-față. Așa cum spuneai și tu, carantina i-a adus pe elevi în punctul în care erau nevoiți să facă orele de acasă. Cum vezi învățământul online?

Sunt de acord, cum am spus, cu aceste elemente de educație online folosite complementar procesului de educație derulat tradițional. Eu nu cred că ar trebui să renunțăm la ele când o să se termine pandemia asta, în orice an se va termina. Cred că va trebui să muncim pentru a digitaliza sectorul educațional, pentru că e logic: dacă administrația publică se digitalizează, dacă mediul privat cere angajați și angajatori cu competențe digitale superioare, e normal că școala trebuie, de fapt trebuia, să anticipeze lucrurile acestea. În multe economii, state cu economii mai dezvoltate de la nivel global, lucrurile acestea s-au întâmplat. La noi, nu. La noi, la fel ca iarna, am fost luați prin surprindere. Nu cred că scenariul hibrid este o variantă care să poată fi aplicată, este un fel de combinație între Scenariul Verde și Scenariul Roșu care, de fapt, nu înseamnă nimic.

Eu aș fi făcut lucrurile altfel: în primul rând, dacă știam (pentru că poate noi nu avem toate datele la dispoziție) că pandemia este pe un trend ascendent, de ce să mă pun să deschid școlile? Dacă știu că oricum ajung aici unde suntem azi, adică din ce în ce mai multe școli se închid și rămân în Scenariul Roșu. A fost o ambiție fără precedent. Eu chiar am spus și când am fost în grupul de lucru de la Ministerul Educației: este o ambiție prostească și fără fundament să deschizi toate școlile. Observăm că acest învățământ online, în continuare, nu este accesibil, această licitație pentru tablete nu s-a finalizat, iar profesorii sunt foarte pierduți în acest almagam de întâmplări. Cu alte cuvinte, este foarte greu să operaționalizezi învățământul online chiar și acum, la câteva luni bune de când s-a pilotat marea predare online.