Scriitorul Dorin Tudoran, unul dintre rarii contestatari din interior ai regimului comunist, emigrat mai apoi în America alături de soție și fiu, acum 35 de ani, este unul dintre modelele culturii române și ca poet și ca model etic. Despre premiata cu Nobel din acest an, Louise Glück, despre memoria tatălui poet, despre filonul familial al răzvrătirii, dar și despre căderea sau supraviețuirea visului american, pasiunile și energiile consumate în politică, despre trecerea de la poezie la roman, despre inspirație și ratare, ori despre poezia proaspătă, toate sunt povestite lent de Dorin Tudoran, în cadrul dialogul prilejuit de FILTM 2020. La final, vocea poetului recită două poezii, una mai veche, alta mai nouă.
Scriitorul Dorin Tudoran, unul dintre rarii contestatari din interior ai regimului comunist, emigrat mai apoi în America alături de soție și fiu, acum 35 de ani, este unul dintre modelele culturii române și ca poet și ca model etic. Despre premiata cu Nobel din acest an, Louise Glück, despre memoria tatălui poet, despre filonul familial al răzvrătirii, dar și despre căderea sau supraviețuirea visului american, pasiunile și energiile consumate în politică, despre trecerea de la poezie la roman, despre inspirație și ratare, ori despre poezia proaspătă, toate sunt povestite lent de Dorin Tudoran, în cadrul dialogul prilejuit de FILTM 2020. La final, vocea poetului recită două poezii, una mai veche, alta mai nouă.
Fac de mai bine de 25 de ani interviuri, de 20 de ani pentru televiziune, am făcut, cred, mai bine de 1000 de emisiuni de televiziune, și spun asta ca să-mi recunosc emoția. Nu e firesc ca după atâția ani de presă, după atâția ani de stat de vorbă cu personalități, cu oameni care mai de care mai interesanți, mai importanți, emoția mea n-ar trebui să mai existe, însă sunt față în față cu Dorin Tudoran și sunt emoționat de trei ori. Prima dată pentru că îl am în față pe unul dintre cei mai importanți poeți români contemporani. Apoi, fără să fie o ordine, pentru că am în față un om extrem de curajos, un om care i s-a opus lui Ceaușescu pe față, direct, fără să îi fie teamă de consecințe. Într-o perioadă în care, eu îmi amintesc foarte bine, pentru că intrasem în adolescență în 1984-1985, începuseră cei mai urâți ani ai lui Ceaușescu, până în 1989, când a fost Revoluția, și știu în ce teroare trăiam. Știu în ce teroare trăiam pentru că părinții mei, când plecam dimineața de acasă, îmi spuneau „ai grijă ce vorbești, ai grijă ce spui, ai grijă ce vorbești la telefon, pentru că suntem ascultați, pentru că suntem înregistrați, pentru că Securitatea ne poate băga în închisoare sau pentru că ne poate lăsa, în cel mai bun caz, fără pâine”…
Și acum trebuie să ai grijă ce spui!
Vă salut, domnule Tudoran, și vă mulțumesc pentru că ați acceptat să ne fiți oaspete la ediția a IX-a a Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara. Emoția a treia este pentru că sunteți născut în Timișoara. E și asta o coincidență, eu nu cred în coincidențe dar întâmplarea face să fiți născut aici, în acest oraș, și să fi împlinit în acest an o vârstă foarte frumoasă, 75 de ani, vă spun La Mulți Ani!
Vă mulțumesc!
Acum puțin timp s-a întâmplat un eveniment cu adevărat important în lumea literară mondială. O scriitoare americană, și știți pentru că trăiți acolo, a câștigat surprinzător premiul Nobel pentru literatură. Poeta Louise Glück. O știți, ați citit-o, știați despre ea?
O știu pe Louise Glück, a fost la un moment dat și pe lista de candidați pentru premiul Jannus Pannonius, în a cărui juriu permanent sunt de 10 ani, se împlinesc anul viitor, premiu care este considerat de The New York Times drept Nobelul pentru poezie. Este, într-un fel, o poetă care are de ce să se mire că a primit Nobelul, dar când ne gândim cine a mai primit Nobelul la alte categorii, laureata premiului Nobel pentru literatură din acest an este cu totul îndreptățită la premiu. Este o poetă a disperării, a tuturor suferințelor, de la trădare la multe altele, este o poetă în „vâna” Sylviei Plath. Nu e foarte ușor să o citești, deși stilul ei este foarte direct, uneori aproape oral, dar, cum lumea preferă astăzi să fie mai degrabă veselă decât tristă, nu știu cât de mulți cititori a avut până acum. Premiul Nobel are și avantajul de a aduce celui care îl câștigă, la literatură, nu neapărat mai mult talent, rămâne cu același talent, dar îi poate aduce mai mulți cititori, chiar dacă, în cazul poeziei, numărul acestor cititori crește doar într-o anumită categorie a societății, din ce în ce mai subțire, a celor care citesc poezie.
În România ea nu este tradusă și, sunt convins, că editorii români, care sunt foarte atenți la ceea ce se întâmplă pe piața de carte, la tipul acesta de reacții, o vor publica, și bine ar fi pentru că am apucat să citesc câteva texte ale domniei sale, și în engleză și în română, sunt într-adevăr, ca să zic un cuvânt umbrelă, interesante.
În cazul ei mai este un lucru la care cei care citesc literatură trebuie să gândească, ceea ce spun acuma este un gând al meu. Ultimul mare poet pe care l-a avut America, după părerea mea, John Ashbery, care a murit în 2017, ar fi putut lua Nobelul pentru literatură în câteva rânduri. Pentru mine rămâne un mister că nu l-a luat, așa cum rămâne un mister un caz sau altul dintre scriitorii care l-au luat. Asta e loteria premiilor, ele mai mult dezavantajează decât avantajează. Eu le-aș desființa. Fac mai mult rău decât bine.
Tema ediției Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara din acest an este „Granițe”, care fie ne despart, dar ne pot și plasa unii lângă alții, unii în descendența altora. Puțini știu, domnule Tudoran, că tatăl dumneavoastră a scris poezie. Ba chiar a și publicat, după spusele istoricului literar Cornel Ungureanu, la Mediaș, în colecția „Cartea refugiatului ardelean”, un volum care adună poeziile sale rebele din anii ˈ40. Ați vorbit prea puțin despre lucrul acesta.
Am vorbit cu Cornel Ungureanu și i-am explicat de ce nu vorbesc, deși este vorba despre tatăl meu și ar trebui să fiu, cât de cât, respectuos sentimental. Cred că poezia lui nu prea a avut nicio valoare. A fost un rebel, a fost parte a grupului de scriitori care, mai ales în perioada în care, prin Tratatul de la Viena, Transilvania s-a dus în altă parte, a luptat pentru idealul readucerii Transilvaniei înapoi, a publicat în reviste care militau pentru această idee, apare în antologia lui George Togan, „Poeții cântă Ardeal”, în care erau și Jebeleanu, și Potra, și mulți alții. Când a murit, am găsit printre lucrurile lui o epopee de peste zece mii de versuri și n-am știu ce să fac cu ea. Am început să citesc, am continuat să citesc și, până la urmă, am pus-o de-o parte. Am încercat să-i temperez lui Cornel Ungureanu entuziasmul pentru poetul care a fost tatăl meu, poet care era foarte mândru că apare în „Istoria Literaturii Române” a lui G. Călinescu, undeva menționat. Cele două mari bucurii ale sale erau că fusese menționat în acea operă monumentală și că-și cumpărase un loc de veci, unde este și înmormântat, la Bellu Catolic, foarte aproape de cel pe care l-a avut drept idol, Episcopul Hossu.
Vorbim despre descendențe. Și tot de la domnul Ungureanu am aflat, se pare că aici semănați, întotdeauna încercăm să găsim firele subterane care ne leagă unii de alții, am aflat despre stră-stră-stră-bunicul dumneavoastră, Tănase Todoran, care, la 104 ani, în 1763, a fost tras pe roată pentru că nu a acceptat compromisul, pentru că a spus „NU”. E aproape incredibil, am stat să-mi imaginez cum arată un om de 104 ani, căreia i se face lucrul ăsta, înaintea lui Horea, care a fost tras pe roată peste 22 de ani. Cât știți despre povestea asta, cât vi s-a transmis în familie, pentru că, într-un fel sau altul, v-ați asumat cam același risc, domnule Tudoran?
Un bun prieten de-al meu, care din când în când mă terorizează pentru naivitatea de a fi încercat să schimb lumea, îmi aduce aminte, mai ales la un pahar de vin, că am fost un fraier și am mers doar pe această linie de familie, când ar fi trebuit să rezist doar prin cultură, și mi-ar fi fost mult mai ușor. Da, am primit această informație de la tatăl meu, am fost în 2015 la Bechigiu, la Bistrița-Năsăud, am văzut biserica în care are un loc special. De altfel el a fost introdus în calendarul Bisericii Ortodoxe Române ca sfânt, împreună cu cei șapte tovarăși ai săi care au fost și ei, cum se spunea pe atunci, rupți pe roată. Dacă îl întrebați pe profesorul clujean Flore Pop, el va spune, cu documente pe care le are de la muzeul din Bistrița-Năsăud, că moș Tănase Todoran, de fapt, a murit la 124 de ani. În legătură cu nedreptatea – el nu s-a ridicat împotriva nedreptății per-se, s-a ridicat împotriva lipsei de onoare. Grănicerilor năsăudeni, din care făcea și el parte, Regina de la Viena le-a promis că, dacă vor apăra partea aceea a Imperiului, pe banii lor, ca să-și cumpere singuri cai, puști, sau ce foloseau ei atunci, li se va recunoaște dreptul de egalitate cu celelalte neamuri din zonă. Și i s-a pus condiția să treacă la Biserica Unită, la catolicism, lucru care le-a căzut foarte greu năsăudenilor din Transilvania. Dar ei au spus „Bine, facem și asta, dacă ni se recunoaște dreptul la egalitate printre națiile care trăiesc aici”. Au făcut partea lor de deal, și-au respectat onoarea, ca până la urmă Viena să trimită acolo un general care i-a și căsăpit, să le spună „Noi ne-am răzgândit. Vă obligăm să treceți la catolicism, dar nu vă respectăm și dreptul care vi s-a promis”. Atunci bătrânul și ortacii lui au hotărât că dacă tot e să moară, măcar să moară cum trebuie. Cam asta este povestea.
Mai era activ la 100 de ani? Pare incredibil.
Se pare că era activ, da, deși stătuse la Bistrița în celebrul Turn al pușcăriașilor, fusese ținut și acolo în câteva rânduri. Da, se pare că a avut o vitalitate excepțională.
Ne întoarcem, peste timp, în 1985, când ați plecat. Mi-am cumpărat, printr-un mare noroc, de la un anticariat din Timișoara, acest volum din 1979, și m-am uitat, pentru că în 79 încă scria la final câte coli editoriale are volumul și cât tiraj. Ei bine, țin în mână o carte cu tiraj de 3770 de exemplare, cu 200 de pagini, în perioadă se practica. Ați plecat din România cu gloria în spate, ați renunțat la absolut tot. Spuneți-mi, cât a mai contat literatura în pariul pe care l-ați făcut, acela de a ieși dintr-o dictatură și a părăsi țara, aproape neștiind încotro mergeți și la ce mergeți? A mai contat literatura, v-ați mai făcut vreo proiecție ca scriitor?
M-am plictisit să tot spun că nu a mai contat deloc. În momentul când am plecat din România, multă lume a uitat, am și declarat, că pentru mine literatura, ca preocupare principală, dispare. De aceea și titlul unei cărți care a reapărut acum, un titlu care ar fi trebuit să o ajute să apară în România era „Viitorul facultativ”.
E unul dintre poemele din Pasaj.
Exact. Ideea mea era că, odată plecat, viitorul meu de scriitor încetează la aeroportul Otopeni. Cu toată durerea de a fi făcut această opțiune, mă felicit că am făcut-o, fiindcă știam câte ceva despre viața scriitorilor în Occident. Eu plecam la 40 de ani, cu o soție și cu un copil de 9 ani, care avusese și „plăcerea” să fie arestat cu mine și să petreacă o zi într-o circă de poliție, și am știu foarte bine că, mai ales pentru un poet, ideea de a sta acasă și a scrie în prostie, sperând că într-o zi va primi un telefon de la Stockholm ca să i se spună că a primit un premiu Nobel, e o nerozie. Pentru mine scopul a fost altul. Îmi sacrificasem familia, care nu avea niciun fel de vină pentru ideile și actele mele, și m-am simțit responsabil să fiu sigur că le pot asigura, măcar în partea asta de lume, o viață decentă și posibilitatea să o ia de la capăt cu mai puțin dramatism decât alții.
Vorbeați despre „De bunăvoie, autobiografia mea”, ediția a doua, prima apărea în Occident, grație lui Victor Frunză și a lui Ion Caraion, acum apărea la Bacău, grație unui tânăr doctorand, Editura Anxion, Bacău, 2020, scrie pe ea, prefața vă aparține, postfața îi aparține tânărului doctorand al criticului Vasile Spiridon, Florin Daniel Dincă. O carte pe care am citit-o cu mare bucurie și cu mare emoție, pentru că ea apărea în timp ce dumneavoastră deja plecaserăți din România, în 1987.
În primul rând mă bucur să văd și o carte pe care până acum nu am văzut-o. M-am gândit că fotografia acelei sculpturi de pe coperta a patra are un mesaj destul de apropiat de mesajul pe care ar trebui să-l poarte această carte. Așa cum scriu în Cuvântul înainte, eu i-am sfătuit și pe Florin Daniel Dincă, și pe tatăl său, domnul Ștefan Dincescu, proprietarul Editurii Anxion, să nu publice această carte, spunându-le că în mod sigur va fi un dezastru economic, că nu va avea cine să o cumpere. Ei s-au încăpățânat și s-au hotărât să o publice. Am vrut să-i apăr de o deziluzie, dar ei au optat să meargă mai departe. Mă bucur că cineva de vârsta lui Florin Daniel Dincă este preocupat de un autor de care nici autorul nu mai este preocupat. Aici este un inel, ca să spun așa. L-am întâlnit o singură dată pe Florin Daniel Dincă, în 2013, când regretatul Andrei Bodiu organiza, în perioada aceea, în fiecare an, un colocviu de literatură la Brasov. În anul respectiv invitații au fost Dumitru și cu mine. Au fost în sală, timp de câteva zile, cât a ținut acest colocviu, și foarte mulți studenți sau doctoranzi care prezentaseră lucrări despre cei doi autori. Unul dintre ei era un tinerel subțirel, părea adolescent, chiar domnul Florin Daniel Dincă. Pentru mine, în acel moment, a fost o întâlnire, ca să spun așa, ca multe altele. Peste ani, când m-a contactat profesorul Vasile Spiridon și mi-a trimis draftul acelei teze de doctorat, care are peste 400 de pagini, cerându-mi doar să-l ajut în îndreptarea unor erori, dacă există, ținând de date exacte, ani de apariție, numele editorilor. Am rămas impresionat de cantitatea de muncă pe care a depus-o acest om, care o foarte mare problemă, cred, nu mi-a mărturisit-o, dar eu o bănuiesc, și bănuiesc că va fi din ce în ce mai mare. Cred că doctorandul a citit mai mult de Dorin Tudoran decât au citit profesorii lui care au grijă de teza de doctorat. Într-un fel e normal fiindcă este preocupat de asta. Mă bucur mai ales pentru el, nu atât pentru mine.
E stranie poziționarea dumneavoastră, pentru că, pe de o parte, spuneți că în momentul când ați părăsit România renunțaseți de bunăvoie la literatură, pe de altă parte v-am citit o mărturisire dintr-un interviu în care spuneați că regretați că nu v-ați ținut de poezie, că v-ați implicat în politică, v-ați implicat în publicistică, era o mărturisire târzie din urmă cu 5, 6, 7 ani.
E adevărat, sunt momente în care regret că nu am mai scris poezie, sau că scriu numai pentru mine și foarte rar. Odată ce ai fost lovit de boala scrisului, indiferent care este motivul pentru care renunți la el, cred că este foarte greu să nu existe momente în care să regreți că nu ai continuat să scrii. Dar pentru mine, iarăsi, decizia pe care am luat-o a cântărit și cântărește mai mult decât regretele pe care le am, din când în când. Le am și acum, citind și recitind alți autori mă lovește din când în când regretul că nu am continuat să mă lupt și pentru o viață literară.
Ați făcut-o, domnule Tudoran. Am aici un exemplar din Revista Agora, întâmplarea face să fiu foarte legat de ea pentru că, vreau să povestesc amănuntul acesta, veniserăți în Timișoara, că apăruse o carte de poezie la Editura de Vest, cred că era în primăvara anului 1992, am fost la lansare, urmăream revista pentru că eram student și citeam presa culturală, mergeam la cenaclu, și pur și simplu v-am dat niște poezii, aproape prin gard, pentru că era foarte multă lume. Lansarea se întâmpla, dacă vă mai amintiți, în fața Editurii Eminescu, pentru că înauntru n-a fost loc, s-a ieșit afară, în piața Operei din Timișoara, în Piața Revoluției. Asta se întâmpla în primăvară, pentru ca în toamnă să mă trezesc cu textele publicate în Agora, revistă care avea o bună secțiune de literatură, cronici, proză, poezie, eseuri literare. E adevărat, jumătate din revistă era dedicată fenomenului politic. Dar ați continuat să iubiți literatura și să faceți servicii importante pentru lumea literară românească, publicându-i în limba română pe o mulțime de oameni, mai ales oameni tineri, aici nu sunt doar eu, suntem vreo trei, patru oameni tineri care eram studenți, ba chiar elevi erau unii dintre ei.
Înseamnă că am avut mână bună. Da, ce am încercat să fac spre a suplini literatura pe care ar fi trebuit să o scriu eu și am renunțat, a fost această revistă și a mai fost un lucru. La un moment dat am devenit membru al Comitetului Director al ceea ce era pe vremea aceea Pen Clubul Internațional „Scriitori în Exil”. A fost un grup de oameni foarte interesant, Ceslaw Milos, prietenul meu Vasile Axionov, șa. Acolo, timp de câțiva ani, până la căderea cvasi-totală a comunismului, noi nu ne-am ocupat doar de literatură ci de a ajuta scriitorii, și nu doar scriitorii care trăiau încă în țări totalitare. Scriam proteste, publicam proteste, strângeam bani, cumpăram o jumătate de pagină în New York Times. Pentru mine a fost o mare bucurie să suplinesc lipsa timpului alocat scrisului de literatură cu astfel de gesturi, fiindcă mă simțeam și obligat, în vremea când eram în România alții făceau pentru mine și pentru alții asemenea mie asemenea demersuri. Sunt mândru, în continuare, că am cheltuit acei ani cu astfel de lucruri.
Locuiți în SUA de 35 de ani. Vă simțiți acasă acolo? Ați înfipt steagul acolo, așa cum făceau pe vremuri cei care mergeau să cucerească pământuri?
Domnule Șerban, dacă mă uit acum la televizor și văd că ne apropiem de momentul în care această țară va cădea cu totul spre extrema stângă, care are timp să asculte la un bolșevic nenorocit ca Bernie Sanders, sunt cîteva video în care îl vezi dezbrăcat, beat mort în Rusia, în Uniunea Sovietică cântând Nazrovie, citești interviurile lui în care îl laudă pe Castro și pe alți dictatori, pe Noriega, pe liderul nicaraguanilor, Daniel Ortega, când vezi analfabeți politic care vorbesc despre socialism când ei habar nu au ce înseamnă asta, parcă nu mă mai simt așa bine în America. Pe de altă parte mă simt foarte bine, fiindcă indiferent ce se va întâmpla, pe scurtă sau pe lungă durată în această țară, mi-e teamă că pe lungă durată e pierdută, se va duce spre această idioțenie de extremă stângă, această țară mi-a dat tot ce n-am avut în altă parte. Și indiferent cât de greu mi-a fost, cum le-a fost atâtor milioane de oameni veniți aici cum am venit eu, ea a fost și continuă să rămână, în bună măsură, un loc în care te simți mai bine decât în altele. Există o declarație a lui Iosif Brodski, care era pisat cu întrebări în legătură cu America, care nu-i plac. Brodski, pe care l-am întâlnit de două ori, care era un om foarte ciudat, a dat un răspuns magistral, a spus „Între o țară în care nu ai voie să ieși, cum este Uniunea Sovietică, și o țară în care ai voie să intri și să ieși, cum este America, eu aleg America”. E o sinteză foarte exactă a diferenței dintre două sisteme.
Spuneți un lucru foarte grav, vreau să rămânem aici, pentru că America dă tonul. Apoi, n-ar trebui să uităm contextul, China, Rusia. Dacă va pica America, cum spuneți, credeți că va exista un efect de domino, va pica și Europa după ea?
Părerea mea este că America nu mai dă tonul demult. Ideea despre America – buricul pământului – ține mai mult de o retorică politică. Ea nu mai este acoperită în realitate. America nu mai este pe primul loc în multe domenii. Ce s-a întâmplat în ultimele decenii, las o parte propaganda politică, infestarea universităților americane cu idei și cursuri de stânga, mă gândesc doar la economie: în momentul în care te hotărăști să trimiți în afară producerea de lucruri pe care le făceai în țară, doar pentru ca costurile să fie mai mici, și exporți tehnologia, ești pierdut. America înțelege abia acum, încearcă să accepte. Trump, cu toate defectele lui foarte mari, are și calitatea că de 30 de ani spune câteva lucruri, aceleași. De exemplu: ce a însemnat pentru America neghiobia de a trimite totul în China. În momentul de față, să și vrea America să facă ceva, nu poate. Și în aceeași situație este și Europa, care este mai puțin dependentă de locuri precum China, dar suficient de dependentă. Globalizarea s-a făcut cu părțile ei bune și cu pericolele ei imense, iar acum cineva trebuie să plătească asta. Să-ți dau un exemplu: televizorul a fost făcut pentru prima oară în Satele Unite. În acest moment, în Statele Unite nu se produce niciun televizor. Imensele plantații de bumbac, pe care le știm din cărți, din filme, chiar dacă au avut și istorii vechi, iată că a trebuit să vină pandemia mondială ca să te duci în magazine și să observi cât de multe lucruri nu se mai găsesc. Știam toți că mai totul se produce în China, dar în momentul în care te duci în magazine și vezi că nu mai găsești maieuri de bumbac, fiindcă nu se mai produc în America, care era vestită pentru bumbac, că nu mai găsești ciorapi de bumbac, fiindcă totul se produce în China, oamenii ar cam trebui să înțeleagă ce se întâmplă. Din păcate sunt robii unei propagande extrem de agresive și se lasă păcăliți de sloganuri de toate felurile. Pentru a fi păcălit trebuie să ai și o vocație de a fi păcălit. Am senzația că în acest moment, majoritatea americanilor au această predispoziție de a fi păcăliți.
Previzionați că va pierde Trump alegerile?
Lui Trump îi trebuie în acest moment un miracol să câștige. Să nu uităm că în 2016 a câștigat de unul singur. El nu a avut partid politic, el a venit dinafara unui partid politic. Republicanii nu l-au acceptat niciodată integral. De fiecare dată când nu le-a convenit ceva au încercat să se delimiteze de el. Partidul republican a mai uitat un lucru fundamental – nu numai că Trump a câștigat de unul singur Casa Albă, dar i-a ajutat pe ei să nu piardă Congresul, fiindcă ar fi pierdut și Senatul. În acest moment, însă, Trump a reușit să-și antagonizeze atâția oameni, chiar din jurul lui, prieteni, colaboratori, încât ar fi un miracol să câștige. Pe de altă parte, există și un soi de ipocrizie care te face să nu crezi foarte mult în sondajele de opinie. Sun teroarea acestei stângi extrem de agresive, oamenii, când sunt întrebați cu cine vor vota, nu au curaj nici măcar în particular sau în fața computerelor să spună „Voi vota cu Trump”.
Incredibil ce spuneți.
Este o tragedie. Asta nu înseamnă că sunt foarte mulți cei care nu spun, dar vor vota cu Trump. Cine crede, în acest moment, că știe dacă Trump ar putea să mai câștige, cred că se înșeală, este o mare loterie. În plus, foarte multe lucruri care ar fi trebuit să apară de multă vreme, în legătură cu tot ce s-a făcut împotriva candidatului Trump, vorbesc de acțiuni ilegale, și împotriva unui președinte ales, nu au apărut la timp. Dacă ele vor apărea acum, va fi târziu, oamenii s-au hotărât cum să voteze. Orice bombă ar apărea, cu greu ar mai schimba opțiunile.
Domnule Tudoran, vă pun o întrebare pentru că știți bine ambele lumi. De ce politica naște pasiuni de care literatura și nicio altă artă nu sunt în stare, poate doar în fotbal mai vezi astfel de disensiuni, de pasiuni, precum în politică. E importantă pentru că politica decide? De asta și pasiunile sunt atât de extraordinare? Care ar fi explicația dumneavoastră?
Aici sunt câteva lucruri de discutat. Primul ar fi acela despre un om care a știut câte ceva despre politică și război, Napoleon, ne-a atras atenția că totul este politică. Numai că totul a devenit o nebunie. Dacă mergi pe stradă pe trotuarul din dreapta, ești acuzat că aparții extremei drepte. Dacă mergi pe trotuarul din stânga, că aparții extremei stângi. Acuzațiile venind de la oameni care nu se gândesc că există și celălalt sens al străzii și că, dacă te uiți din partea cealaltă, cel pe care l-ai văzut pe trotuarul din dreapta îl vezi pe trotuarul din stânga. Literatura, viața artistică, cred că te înșeli, naște pasiuni la fel de mari ca cele politice, numai că ele sunt mai restrânse la un domeniu care preocupă mai puțină lume din societate. Pasiunile, luptele din viața artistică, culturală, ating mai ales oameni care aparțin zonei respective, pe când orice se întâmplă în politică, orice confruntare, atinge mult mai multă lume, spectrul este național. Cred că ar fi bine, după această discuție, să te gândești cam cât de multă politică este în cultura și literatura română. Nu în carte, ci în ce este în jurul cărții. Când am văzut, de exemplu, un scriitor important care a cerut nu boicotarea unei singure cărți, apărută la altă editură, ci boicotarea întregii edituri care publicase acea carte, care lui nu-i plăcea, am înlemnit. Cînd unui scriitor îi dă prin cap să ceară public boicotarea unei edituri care a publicat o carte în care el și prietenii lui sunt criticați, ceva nu e în regulă, deja este un gest politic, nu mai este un gest cultural.
Tot încerc, de când am început dialogul nostru, să vă văd încheietura mâinii stângi, să văd dacă mai aveți acolo ceasul Doxa pe care vi l-ați cumpărat din banii de la cartea de debut.
Nu am ceas, dar dacă am dreptul să fac un pas înapoi, ți-l arăt.
Mai funcționează?
Am aici mai multe ceasuri de colecție. Acesta este cel la care te referi. Tocmai l-am curățat, brățara este la curățat, merge, stai liniștit.
Cum vă raportați la poeziile pe care le-ați scris în tinerețe? Vă mai recitiți? Ce raport mai aveți cu acele poeme, de la 20, 30 sau 40 de ani?
Cu unele am un raport foarte prietenesc. Cu altele, cum e firesc, stau și mă întreb ce va fi fost în capul meu când le-am scris, când, de fapt, întrebarea ar fi ce va fi fost în sufletul meu când le-am scris. Sunt un om care, pentru a-mi permite să fiu foarte aspru cu alții, am hotărât de la bun început să fiu aspru cu mine însumi. Nu îmi plac scriitorii care sunt foarte atenți la defectele celorlalți și, când e vorba de ei, consideră că sunt îndreptățiți la premiul Nobel, Pulitzer, șa. Am un raport normal cu poemele mai vechi.
Cu proza ce raport aveți? Începuserăți să scrieți un roman, la un moment dat. M-am tot întrebat cum de nu v-a tentat proza scurtă, uite, romanul l-ați început, Luca Grimaldi este personajul principal care îmbătrânește…
Încă scriu la el și mi-e teamă că într-o bună zi îl voi termina. Una dintre problemele pe care le am în legătură cu acel roman, când mă uit din când în când la o pagină sau alta, este că am prea mult umor, în raport cu ce aș vrea să spun. Îmi trebuie o perioadă în care să devin mai serios și să mă uit la personajul respectiv și la lumea din care vine și lumea spre care se îndreaptă cu ceva mai multă seriozitate.
Cât ați scris din el? Când ar putea să apară? Aveți un termen? Vă dați astfel de termene? Scriitorii fac lucrul acesta.
Nu. Așa cum am mai spus în câteva rânduri, îmi place acea zicere care ne anunță că atunci când vede un om că-și face planuri, Dumnezeu zâmbește. Nu, nu-mi fac niciun fel de plan, n-am fost niciodată organizat. Deși sunt foarte organizat în restul vieții profesionale, în legătură cu literatura nu am fost niciodată foarte organizat. Ideea de a-mi propune că în fiecare an trebuie să public o carte fiindcă trebuie să rămân pe afiș, ideea că în fiecare lună trebuie să existe trei cronici despre mine, două interviuri și o statuie în Cișmigiu, mă distrează. Nu știu, las viața să curgă de la sine.
Credeți că există inspirație sau e un cuvânt inventat de artiștii leneși?
Există inspirație. În urmă cu câteva zile, dimineața, i-am mărturisit soției mele că s-a întâmplat ceva peste noapte. Ea mi-a spus „Știu, de la 18-19 ani ești insomniac. Iar n-ai putut să dormi”. I-am spus „Nu, nu e vorba de asta, deși, evident, n-am putut să dorm”. Când am ațipit pe la 4 sau 4 jumătate, am avut un moment în care n-am știut dacă dorm sau dacă sunt treaz, fiindcă începuseră să se învârtă în capul meu niște versuri. Am încercat să înțeleg dacă erau niște versuri mai vechi sau dacă ceva lucra fără vestea mea. Am aflat că ceva lucra în capul meu fără vestea mea. Aș numi asta inspirație, căci, nefiind doctor specializat în mecanismele creierului, nu pot să o numesc altfel. Da, cred că există inspirație, dar aici vreau să spun un lucru pe care, atunci când l-am aflat, m-a distrat, după care mi-am dat seama că era foarte serios. Pe timpuri, când relațiile dintre mine și Nicolae Breban erau foarte bune și frățești, când eram odată întinși pe iarbă, la țară, la casa bunicilor mei, Nicolae mi-a spus că e o mare diferență între prozatori și poeți. L-am întrebat care e diferența la care se gândește. Zice „Voi, poeții, mă gândesc la voi începând cu prietenul meu de tinerețe Nichita, voi puteți trăi pe i interjecție. Șcrieți o chestie, Foaie verde de albastru, Mă doare un cal măiastru, și gata. Pe când eu, trebuie să mă așez pe scaun, să stau ore întregi. Să trudesc ca un miner, să mă doară fundul, să mă doară ceafa”. Atunci mi s-a părut observația hazlie, dar cu cât am început să îmbătrânesc, și cu cât m-am apropiat și eu de ideea de a scrie ceva proză, îmi vine să recunosc că Breban, măcar din punctul acesta de vedere, nu a mințit, a avut dreptate.
Care sunt alte avantaje ale senectuții? Ce aduce senectutea nou și poate bun?
Aici am o altă problemă cu un alt prieten de-o viață, cu care încă nu m-am certat și nici nu sunt șanse, Nicolae Manolescu, care, de când ne știm, el fiind mai organizat și pregătindu-se pentru senectute, mi-a spus tot timpul când am discutat despre acest subiect că îi place că îmbătrânește, că bătrânețea este foarte drăguță și primitoare și că totul e în regulă. La un moment dat am început să-l contrazic, i-am spus „Uite ce se întâmplă. Deși sunt mai tânăr ca tine doar cu cinci ani, am început să îmbătrânesc, dragă Nicolae, și vreau să-ți spun că nu e deloc cum spui, despre bătrânețe și avantajele ei”. Ce încerc eu să fac seamănă cu versurile unui cântăreț de muzică country care îl divinizează pe Clint Eastwood. S-au întâlnit la un moment dat să joace golf, iar Clint îi spunea că face un film – pe care l-a și făcut. Cântărețul îl întreabă „Bine, dar ai 90 de ani. Cum reușești să faci asta?”. Replica lui Clint, care a devenit vers în cântecul respectiv, a fost „Don’t Let the Old Man In”. Deci tot ce poți să faci la vârsta asta este să refuzi să te lași îmbătrânit mai mult decât îmbătrânești. Este și motivul pentru care și acum, în timpul pandemiei, mă scol devreme și mă duc la sală, e tot ce poți să faci, bătrânețea este acolo și-și ia tainul ei. Îi las pe alții să descopere plăcerile bătrâneții.
Pregătindu-mă pentru întâlnirea aceasta am citit mai multe texte de dumneavostră și despre dumneavoastră. În ultimul timp invocați această idee a ratării, că ați ratat. Sunt ușor bulversat și vreau să vă întreb, ce credeți că ați ratat și ce ați fi așteptat de la viață ca să nu ratați? Pentru că, dimpotrivă, cred că sunteți unul dintre modelele din cultura română și ca poet și ca model etic. Așa ar trebui să ne comportăm. Nu putem, suntem lași, suntem fricoși, cam așa ar trebui să ne comportăm, să avem curajul să spunem NU și să ne opunem. Nu facem asta. De ce credeți că vă paște ratarea, sau de unde gândul ăsta?
Nu știu ce texte ai citit, banuiesc că există un singur text în care ai citit ce spuneam, într-un dialog, că pot să declar eu, fără să fiu întrebat, „Da, am ratat”, numai că nu am avut timp în acel interviu să explic despre ce este vorba. Dimpotrivă, pentru a rata, există o precondiție, aceea de a încerca să faci ceva. Dacă nu ai încercat să faci ceva și nu ai făcut acel ceva, nu ai ratat. Aceasta este poziția mea. Plecând din România și acceptând de la bun început că, pentru mine, literatura devine o ocupație facultativă, eu nu pot să spun că am ratat. Dacă aș fi venit în America așa cum a venit Petru Popescu… El a dat acea declarație uluitoare despre cum a rămas el în America pentru că limba română e prea strâmtă pentru el, după care a descoperit că engleza este prea largă și că nu-l ia nimeni în seamă, și că e mai bine să rămâi în acolo, în limba aceea strâmtă, în care lumea te ia în seamă, decât să te duci într-una în care înoată toată lumea. Deci nu, nu cred că am ratat. Îmi reproșez doar, așa cum am mai discutat, că nu am mai avut puterea să mă ocup, măcar din când în când, și de literatura propriu-zisă. Dar nu am sentimentul ratării, am sentimentul renunțării, altă explicație nu pot să-ți dau.
Nu cred că ați renunțat pentru că scrieți roman, și bănuiesc că anul viitor va fi gata, scrieți poezie, chiar dacă nu publicați și chiar dacă nu o arătați, și, iată, fără voia dumneavoastră, din când în când vă reapar cărțile. E o carte minunată, vă mulțumesc pentru ea, pentru că e o poezie proaspătă, care nu se datează, chiar dacă există un context în care a fost scrisă și un altul în care a apărut. E o poezie care rezistă timpului și, din perspectiva mea, ca om care fac poezie, cred că de fapt marele pariu al literaturii și mai ales al poeziei e acesta, să treacă prin timp, să stea la relectură și să fie la fel de proaspătă ca atunci când a fost scrisă.
Proaspătă, per se, este doar poezia din ciclul adăugat la sfârșit, și explic în cuvântul introductiv că sunt poezii scrise după ce am plecat din România, pentru că planificam la un moment dat să public o carte care să se numească „Deth by invitation only”, la care am renunțat apoi. Ce am făcut la republicarea acestei cărți, ca să închei ca un arc, a fost să adaug poemelor interzise în românia și conținute în prima ediție, 10-15 poeme scrise după plecare. Pentru mine, acelea reprezintă ceva cât de cît mai proaspăt. Dar, iarăși, este o poziție personală. Pentru cine nu a citit niciodată niciuna din poeziile care sunt în acea carte, ele pot părea proaspete sau mai puțin proaspete.
V-aș ruga să o faceți chiar dumneavoastră. Ați putea citi un text, o poezie? Aveți la îndemână?
Am niște poezii, am chiar și niște corecturi făcute aici, care mi-au rămas.
E până la urmă un festival de literatură și cred că merită literatura să-i dăm vocea unui mare poet român.
Ce fel de poezie ar trebui să citesc?
E libertate, cum v-ați luat-o dintotdeauna.
Mai veche sau mai nouă?
Si una mai veche și una mai nouă.
Să nu te vaiți!
Bine. Iată o poezie mai veche, care de fapt a și dat titlul unei antologii apărute prin anii 90…
„Tânărul Ulise”
Când vei putea să ții, fără durere,
cumpăna nopții pe fruntea-ți întristată,
o pasăre va arunca spre cer
inima-ți subțire ca pe o săgeată.
Să nu te clatini, trupul tău să fie
trestie de sticlă adăpostind lumină,
târziu, să dai semn – ca o speranță,
celui uitat și el are să vină.
Și va sosi pe mare – tânărul Ulise,
cu pieptul devorat de alge,
pe țărm, el va aprinde foc
din credincioasele-i catarge.
Tu vei zări cum fumul se ridică
spre cer ca un copac de sare,
ai să te-apropii și-o să vezi bărbatul
spălându-și inima în mare.
Deci asta este cea mai veche. Acum o să citesc una mai apropiată în timp de acest moment. Ea se intitulează:
„Atelier în carne vie”
Cioplesc în mine fără milă, fără încetare,
Dalta prinde viață, cartea prinde moarte,
Nimeni nu prinde de veste.
Adorm ca un dezertor,
Dimineața mă trezesc încătușat și gol pușcă.
Lumea din jurul meu e plină de așchii,
Peste tot carne risipită,
Cine mi-a comandat lucrarea asta, a uitat de ea.
Cioplesc în mine, Așchie după așchie,
Am devenit propriul meu atelier.
Vă mulțumesc foarte mult pentru această discuție, pentru acest dialog. Ați stat în picioare aproape o oră, am vrut să vă întreb de ce ați ales această postură, aproape o oră.
Păi ți-am spus că am fost de dimineață la sală, iar acum îmi pun treningul și mă duc să tai iarba, trebuie să fiu pregătit.
Mulțumesc domnule Tudoran, sper să ne vedem cât de curând în România. Mulțumesc pentru prezența la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara, oraș în care sunteți născut, oraș în care sunteți legat, oraș cu care, iată, ați rămas foarte bun prieten.
Vă mulțumesc de invitație și vă doresc succes în tot ce faceți.
[Dialogul în format video este preluat de pe pagina FILTM2020]
După ce în episodul trecut au provocat rumoare prin apelul neutru la istoria politică locală, în această a doua parte a temei legate de dezvoltare locală și politică se setează câțiva parametri ai unei strategii de creștere, dar una mai ambițioasă, care să nu rămână după alegeri doar un text pe hârtie. Socio…logisme și mai elaborate, cu Horea și Radu, într-o pauză de cafea, din nou în Piața Maria.
2020 e un an al vieții. Al visurilor, al regăsirilor, al speranței, al compasiunii, al unei umanități ce pare mai puternică și de neschimbat în datele ei fundamentale. Iar literatura e o astfel de dată. Să o sărbătorim!
Pentru că riscul global al dezinformării este primul ca gravitate pe termen scurt, iată că apelăm la știri relevante, care merită interpretate. Iată selecția de titluri din această perioadă, pe care vi le propun.
Acest site folosește cookies pentru a asigura cea mai bună experiență de navigare. Prin continuarea navigării ești de acord cu Politica de confidențialitate a site-ului.