Am participat la o întâlnire pe care ai avut-o anul trecut cu studenții, la Universitatea de Vest din Timișoara. Erau mulți studenți, dar puțini dintre ei au reacționat. Era o discuție motivațională. Cum îți găsești timp ca să participi la astfel de întâlniri, care pot evolua uneori invers față de cum ți-ai dori?

Sunt unul din oamenii care cred că educația e foarte importantă, educația este esențială. În întâlnirile astea, unele mai reușite, altele mai puțin, există momentul acela de panică, poate nu-i bine spus, de jenă, când ei nu știu ce să întrebe, cum să întrebe, cum să pornească discuția, dar până la urmă cred că e în sarcina mea să-i fac să se relaxeze și să înceapă un dialog. Probabil că a fost vina mea că nu erau foarte bine motivați, n-am știut nici eu cum să mă apropii de ei, dar dacă unul dintre ei înțelege ceva și rezonează cu ce am spus eu, sau cu experiența mea pe care o prezint, cred că e suficient. Dacă un copil de acolo înțelege ceva și îl ajută cumva, ceva din ce spun eu, cred că e suficient. De fapt, era datoria mea să-i fac să se relaxeze și să începem un dialog. E un moment de tatonare, la început, când nu știm de unde să ne luăm, dar trebuie să ne relaxăm, ne împrietenim, după care vin și întrebările, dacă ei sunt relaxați. Trebuie un pic să te apropii și tu de ei, ca să se relaxeze, să nu o ia ca pe o obligație, ca pe o întâlnire obligatorie, în care vine cineva și ne vorbește, dar n-avem chef să ascultăm. Hai să ne împrietenim puțin, atunci poate dialogul vine firesc, cred.

E importantă prezența modelelor între studenți, mai ales pentru cei de anul întâi. Cum este experiența cu studenții de la teatru?

Eu mă responsabilizez foarte mult în ce privește munca cu studenții. E o responsabilitate, în primul rând, pentru că trebuie să lucrez cu fiecare în parte. Fiecare are personalitatea lui, e unic, trebuie să ai răbdare și trebuie să ai timp. Ori, am senzația că nu există atâta timp cât aș vrea eu să lucrez și să stau cu fiecare, să-l înțeleg, să-l ajut pe fiecare în felul lui, ținând cont de personalitatea lui, de ritmul lui. Nu toți au același ritm de a înțelege, de a se dezvolta. Unii găsesc mai repede, alții descoperă lucruri mai încet. Suntem presați de timp. Eu mă simt, eu, cel puțin, mă simt presată de timp, atunci poate că ne grăbim un pic. Dar, categoric, fiecare trebuie ascultat, înțeles, și apoi trebuie să răspunzi personalității fiecărui student.

Mentoratul este important pentru arta teatrală. Câte ore lucrează cu tine un student?

E greu de calculat, acum am 12 ore pe săptămână. Dar această perioadă nu e etalon, e o perioadă de adaptare, încercăm să adaptăm programul în așa fel încât să nu fie mulți la curs, pentru că nu avem voie, să fie cu măști, să fie cu distanță, două grupe, e ciudat slalomul ăsta pe care încercăm să-l facem în așa fel încât să respectăm și regulile, să nu ne pune în pericol, să nu îi punem în pericol pe ei și să și facem treabă. E ciudat, dar cred că e mai bine decât să nu facem nimic sau să trecem direct în online. Trebuie să punem bazele, ca pe urmă, trecând în online, să avem pe ce să lucrăm, pe o bază pe care am făcut-o.

Te tentează regia?

Nu. Cred…

Am făcut un spectacol cu studenții de anul trei, „Pisica verde”, care se joacă la Teatrul Național Timișoara, la Sala Studio. A fost o experiență… și plăcută și neplăcută. Am avut niște emoții… n-am crezut că un regizor poate să aibă emoțiile astea. A fost groaznic, adică… Da, a fost altceva, altă experiență. Prefer să fiu pe scenă, am senzația că pe scenă pot controla mai bine lucrurile, decât să fiu la regie. Dar a fost o experiență utilă pentru mine ca actor, cred. Și bucuria lor a fost bucuria mea, la final.

Cât de tare ți-e teamă să nu te blochezi vreodată în nostalgiile trecutului, așa cum face personajul Emilia Apostoae, pe care îl joci în spectacolul „Sunt o babă comunistă”?

Emilia Apostoae e un personaj, nu e niciun pericol. E un personaj construit, e o poveste. Dar întrebarea are un sens, despre legătura cu trecutul… de aceea m-am dus la studenți, ca să nu rămân blazată în trecut… glumesc. E o energie pe care mi-o iau de la studenți și cred că și eu le dau un anumit tip de energie. Nu, nu cred că există pericolul, sper, cred, să rămân blocată într-un timp, încerc să țin pasul, chiar să învăț de la studenți. Categoric, uneori mă duc la cursuri și sunt puțin obosită sau cu energia mai jos, dar întotdeauna se întâmplă să plec foarte bine, foarte bine dispusă și cu energie și cu chef, întotdeauna. Și știu, cumva știu, da, mă duc, n-am chef, sunt obosită, alerg, sunt în întârziere, 5 minute, 10 minute, și când plec de acolo…e bine. Întotdeauna mi se întâmplă asta. Deci, înseamnă că e bine, e bine că mă duc la ei și că mă încarc de la ei.

E o legătură bună în spațiul unui curs.

Da, sper, cred, și sănătoasă. Ei sunt importanți în acest proces, ei sunt cei importanți, cei care trebuie să primească de la noi cât mai mult, informații și tot ceea ce știm noi. Nu putem să-i facem mai talentați, dar putem să le insuflăm multe și să le dăm instrumentele pentru meseria asta.

Cum sunt noile generații? Talentați? Te așteptai la mai mult? Vin cu surprize?

Vin cu surprize, da, care mă trezesc și pe mine. Sunt altfel, categoric. Nu aș generaliza, n-aș spune că sunt „mai”. Sunt foarte vii, sunt foarte dornici să afle, să înțeleagă. Cred că ar trebui să îi facem să aibă curaj, să exploreze și să încerce, să nu-i turnăm în formele în care noi am fost, sau noi am vrea să îi vedem. Să fim conectați real cu ei, asta ar ajuta. Cred că sunt și ei destul de, cum să spun, nu debusolați, cred că au și ei propriile lor căutări, și nu e simplu, chiar cred asta. Chiar dacă par, din exterior, uneori, superficiali, nu. Cred că-și caută drumul într-un fel aparte.