Oana-Joumah7an
Oana Joumah la UVT

Oana Joumah: „Nu este atât de rău în România. Trebuie să fim recunoscători.”

„Ideea este că, de ce se sperie majoritatea nu este noutatea: este rezultatul tuturor influențelor create de ce idei ți s-au dat despre un anumit grup, despre un anumit concept, o anumită idee. (…) Problema pentru care un grup nu se poate adapta revine mereu ambelor părți. Odată, este deschiderea și curiozitatea, sau nivelul de prejudecată. Pe de altă parte, este cât de dispus ești tu să te adaptezi și să te deschizi mental, să vezi alte perspective.”

Profil invitat

Nume: Oana Joumah
Profesie: Licențiată la UVT, trainer de public speaking
Data nașterii: 28 mai, 1997
Orașul curent: Timișoara

Oana Joumah: „Nu este atât de rău în România. Trebuie să fim recunoscători.”

„Ideea este că, de ce se sperie majoritatea nu este noutatea: este rezultatul tuturor influențelor create de ce idei ți s-au dat despre un anumit grup, despre un anumit concept, o anumită idee. (…) Problema pentru care un grup nu se poate adapta revine mereu ambelor părți. Odată, este deschiderea și curiozitatea, sau nivelul de prejudecată. Pe de altă parte, este cât de dispus ești tu să te adaptezi și să te deschizi mental, să vezi alte perspective.”

Profil autor

Alexandra Cioapo
image (1)
Jurnalistă, masterandă, om de comunicare. Fascinată de oameni și de poveștile lor.

Profil invitat

Nume: Oana Joumah
Profesie: Licențiată la UVT, trainer de public speaking
Data nașterii: 28 mai, 1997
Orașul curent: Timișoara
Ajustează:
  • A  A  A  A  
Ascultă:
Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Timp de citire: 12 minute
Autor fotografii: Sofia Băcanu

Oana Joumah, provocată la conversație de Alexandra Cioapo 

 

Alături de mine o am astăzi pe Oana Joumah, o timișoreancă de origine siriană, pasionată de comunicare și licențiată în psihologie. Salutări, Oana! Bine te-am găsit!

Bine te-am regăsit, bine am venit la voi!

 

Oana fiind, de fapt, echivalentul numelui tău din arabă…

Nu este chiar echivalentul lui, dar are o povestioară în spate. Numele meu original, să spun așa și singurul de fapt, în buletin, este Walaa. Dar pentru că mulți au încercat să repete și să spună în multe feluri numele ăsta și l-au spus greșit, am ajuns la momentul în care am decis că nu mai vreau să mi se spună așa. Unii îmi spuneau „Ola”, unii „Vala”, unii „Oala”, și în niciun caz nu voiam să fiu o oală, așa că… Dintr-o întâmplare, când eram la un restaurant cu părinții, m-am dus la vânzătoarea care era acolo și i-am cerut un șervețel. M-a văzut așa mică, drăguță, aveam cred că în jur de cinci ani și îmi zice „Cum te cheamă pe tine?”. Eu eram deja „ah, iar…”. Și i-am spus foarte încet „Walaa”, și zice „Oana?!”;  zic „Da!”.

 

Și ți s-a părut că ți se potrivește.

Exact! Mi s-a părut că seamănă și m-am dus la părinți și le-am povestit. Mi-au spus: „Ia uite, păi dacă vrei, de acum încolo poți să te prezinți așa”, românilor, specific, pentru că arabii n-au nicio problemă să-mi spună numele corect.

 

Părinții tăi au imigrat în România în urmă cu peste 25 de ani. Cum au ajuns aici? Care e povestea lor?

A avut tatăl meu un prieten care l-a păcălit. El a vrut să vină aici ca să lucreze, asta fiind după Revoluție când am înțeles că era mult mai ușor să deschizi o afacere nouă. A venit la invitația unui prieten, iar după și-a dat seama că nu mai este ce i-a fost promis. Apoi, s-a decis că dacă tot este aici să facă ceva, și de atunci a rămas.

 

Cum au fost primiți părinții tăi aici? Mai ales că au ajuns într-o perioadă destul de șubredă pentru România, în primii ani după Revoluție.

Sincer, nu știu foarte multe detalii despre asta. Nu am vorbit foarte mult cu ei despre cum li s-a părut. Dar știu sigur că ei sunt foarte recunoscători pentru faptul că sunt în România. Dacă stăm să comparăm cu situația din Siria sau din alte țări de genul, nu ai de ce să te plângi. Asta am vorbit cu tatăl meu de câteva ori, iar el este de părere, și eu sunt cam de aceeași părere, că românii nu au de ce să se plângă. Bine, OK, toți sperăm și vrem condiții mai bune, umane, mai potrivite: fără furt, fără corupție, fără toate cele, și e foarte bine că o facem. Doar că nu este atât de rău în România. Adică, trebuie să fim recunoscători și pentru ce oportunități oferă țara asta.

 

Tu te-ai născut în Timișoara. Spune-ne, care a fost parcursul tău? Ai fost și plecată în străinătate, ți-ai vizitat rudele?

Am fost în fiecare an, în fiecare vacanță în Siria și în Iordania. În ambele țări am rude. Am și stat câțiva ani în Iordania. Am avut o copilărie mai împrăștiată. O să spun acum așa, cumva pe secvențe. Până în clasa a III-a am fost aici în Timișoara la școala arabă. Clasa a IV-a am făcut-o în Iordania, tot în arabă. Din clasa a V-a am făcut primul semestru aici, iar al doilea în Iordania. În clasa a VI-a am făcut primul semestru iar aici, al doilea iar în Iordania. Clasa a VII-a am făcut-o tot în Iordania. Pentru clasa a VIII-a am venit aici și am intrat pentru prima oară la o școală română, după ce am stat doi ani în Iordania, timp în care am uitat complet limba română, pentru că nici nu o aprofundasem înainte. Din clasa a VIII-a am început să învăț cu adevărat română.

 

Și cum a fost această trecere? Ai schimbat în continuu școlile, adică a fost o mare inconsecvență în viața ta. Cum ai gestionat-o, copil fiind?

Cred că m-a ajutat să învăț să fiu adaptabilă, chiar dacă făceam și înainte tot în arabă școala, era diferit aici față de dincolo. La școala arabă de aici eram vreo cinci în clasă. Acolo eram cam 20-30 de copii. Era o diferență mare. Dar cea mai mare diferență sau schimbare a fost, bineînțeles, cea în care am intrat în clasa a VIII-a, pentru că nu mai știam niciun cuvânt în română. Aveam mai puțin de o lună de când mă întorsesem din Iordania nemaiștiind nimic. A trebuit să dau tot ce pot ca să țin pasul cu ceilalți colegi.

 

Să ții pasul cu ceilalți colegi, aveai și examenul de Capacitate…

Am tras tare și am avut noroc că am avut profesori și colegi înțelegători. Erau colegi pe care nu-i cunoșteam. Gândește-te, în clasa a VIII-a toți copiii au deja grupulețele lor formate, pentru că se cunosc de ceva ani, iar eu eram nouă. Și totuși, au fost colegi care veneau și stăteau lângă mine și mă întrebau, fără să cer niciun ajutor, dacă am nevoie de ajutor, dacă nu înțeleg. Asta chiar a contat foarte mult.

Oana Joumah

„ Pentru mine, Siria acum e o adunătură de sentimente de dezamăgire, tristețe și un pic de revoltă. De ce un pic de revoltă? Pentru că nu prea ai ce să faci.”

Spuneai că ai fost și în Iordania, și în Siria, ai și trăit acolo. Cum vedeai Siria atunci și cum o vezi acum?

Răspunsul e influențat în mare parte și de vârsta la care eram când am fost în Siria, pentru că de 10 ani nu am mai fost, de când a început Revoluția. Atunci, pentru mine Siria era acel loc, acel sat printre munți unde era marea familie. Erau vreo doi munți așa, cum te uitai, și era aceeași familie. Era foarte frumos pentru că mă duceam în vizită și toată lumea era foarte entuziasmată de venirea noastră și vedeam pe toată lumea, dormeam de la unul la altul, de la o casă la alta. Asta e ce îmi amintesc eu: peisaje verzi, natură frumoasă și oameni, mulți oameni.

Acum… o văd foarte diferit, în sensul că acei oameni, pe lângă diferența de perspectivă de copil, față de perspectiva de acum când încep să intru în vârsta adultă, nu mai sunt. Și chiar și din familia mamei mele, nu mai sunt. Satul acela pe care mi-l amintesc a fost bombardat, multe lucruri au fost distruse. Pentru mine, Siria acum e o adunătură de sentimente de dezamăgire, tristețe și un pic de revoltă. De ce un pic de revoltă? Pentru că nu prea ai ce să faci. Și revolta aia, dacă doar te consumă și nu-ți aduce nimic în plus, nu faci nimic până la urmă.

 

Ai rămas mai degrabă cu amintirea Siriei pe care ai cunoscut-o când erai copil și pe care o preferi celei de acum.

Clar.

 

Cum este să trăiești departe de rudele tale? Pentru că părinții tăi au venit aici, tu te-ai născut aici, îți vizitai rudele, după care te întorceai în România.

Da, țin minte, acum că mă întrebi, că pe la 15-16 ani, după ce au trecut vreo patru ani de când am revenit în România și n-am mai putut să mă duc în Siria sau în Iordania, eram foarte obosită psihic. De mică, nu a trecut un an în care să nu fiu în trei părți. Când am rămas într-un singur loc, aici în România, simțeam că am nevoie de o schimbare. Am simțit că aveam nevoie de asta și cred că m-am obișnuit să schimb mereu. Nu m-am obișnuit cu un stil anume, pentru că și cu rudele, cu familia, mă vedeam timp de o lună pe an și am impresia că mai degrabă m-am obișnuit fără oameni. Deși îmi place, pentru că amintirile din copilăria mea sunt pline de amintiri cu bunici, cu unchi și mătuși.

 

Timișoara, casa ta de acum, ai spune că e un oraș deschis pentru diferitele comunități minoritare?

Clar, este foarte deschis. Adică eu nu m-am simțit până acum discriminată, deci la nivel serios, oficial. Acum, că mai trece unul pe stradă și aruncă câteva cuvinte…

 

Ți s-a întâmplat? Cum reacționezi când se întâmplă astfel de lucruri?

Da… Nu mai reacționez, pentru că îmi dau seama că omul a ajuns la nivelul la care să spună, să verbalizeze asemenea lucruri, doar pentru că vede pe cineva din altă cultur, este deja un semn că nu poți comunica cu omul ăsta, și nu mai reacționez.

 

Ți s-a întâmplat să simți că ești discriminată la școală, la facultate?

Nu, nu pot să spun c-am simțit chestia asta. Dimpotrivă, unul dintre cele mai impresionante lucruri în România este modul în care profesorul se comportă cu elevul sau cu studentul. Cumva, chiar dacă nu e de la egal la egal, este un mod colaborativ de a lucra, nu este „eu te învăț, tu doar redai” sau „tu doar asculți”. Sunt deschiși oamenii la comunicare și asta mi-a plăcut.

 

Oana Joumah

„Am crescut până în clasa a VII-a, până când am intrat la școala română, ca arăboaică, musulmancă 100%. După, când am intrat la școala română, am început să văd diferențele. Mai degrabă decât să văd ce e diferit de la o cultură la alta, mă loveam de impresiile celorlalți despre ce e ciudat la mine, sau ce e diferit la mine.”

Tu ești de religie musulmană. Cum este să ai o religie care generează un tip de cultură și să trăiești într-o cu totul altă cultură? Cum le împaci pe cele două, religia ta și cultura din România?

Îmi place foarte mult că ai punctat faptul că „religia generează cultura”, pentru că într-adevăr, așa e. Chiar dacă am trăit mare parte aici în România, am crescut într-o casă cu doi părinți musulmani, amândoi arabi. Deci am crescut până în clasa a VII-a, până când am intrat la școala română, ca arăboaică, musulmancă 100%. După, când am intrat la școala română, am început să văd diferențele. Mai degrabă decât să văd ce e diferit de la o cultură la alta, mă loveam de impresiile celorlalți despre ce e ciudat la mine, sau ce e diferit la mine.

Creierul meu, nu foarte conștient de pe atunci, a început să învețe, cumva, cum să mă integrez în grupul de români. Așa îmi imaginam. Aveam două realități: una este cea română, cu oamenii din societatea din jur, care majoritatea sunt creștini, și celălalt grup, cealaltă realitate, cu arabi, musulmani, cultura mea și a părinților. Am încercat să devin cea mai bună aici, în cultura românească, transformându-mă într-o personalitate integră, și în a doua realitate la fel.

Am ajuns, după câțiva ani, la concluzia și realizarea că mi-am creat două pesonalități diferite. Acum, nu de foarte mult timp, încep să învăț despre sinceritatea de a fi tu însăți. Nu e vorba doar de a nu minți, dar e vorba de a putea să te întrebi cine ești tu cu adevărat, pe bune, fără influențele celorlalți, pentru că eu tot ce am învățat până acum era: „OK, ce e acceptabil, ce e dezirabil în cultura asta?” și „ce e dezirabil în cultura cealaltă?”.

 

Cumva, încercai să împaci ambele tabere.

Da, să le separ ca să nu se lovească împreună.

 

N-ai simțit că ar putea să fie o congruență între ele și să unești, cumva, cele două personalități?

E clar că se poate, doar că n-am știut eu până nu de mult timp cum să fac asta, pentru că obiectivul meu principal era să fiu cea mai bună în fiecare grup, și atunci m-am axat doar pe a-mi dezvolta abilitățile ca să fiu integrată sau acceptată.

 

În ultimii ani situația din Orientul Mijlociu s-a agravat, iar Uniunea Europeană și Europa, în general, se confruntă cu valuri de imigranți pe care încearcă să-i integreze în societate. S-a propagat cumva și ideea asta că ei sunt greu de integrat sau că nu ar vrea să se integreze. Este, până la urmă și o reacție la noutatea situației, nu?

Clar. Mi se pare normal să fie o respingere inițială, să zic așa. E oarecum natural, nu vreau să zic complet natural, dar oarecum natural să ne speriem de nou. Ideea este că, de ce se sperie majoritatea nu este noutatea: este rezultatul tuturor influențelor create de ce idei ți s-au dat despre un anumit grup, despre un anumit concept, o anumită idee.

 

Aici vorbim de stereotipuri.       

Exact, stereotipuri; accesul, sau mai degrabă expunerea la mass-media. Mass-media nu are un scop rău intenționat, de exemplu, la orice televiziune ne gândim acum, nu are ea scopul de a manipula lumea ca să creadă nu știu ce despre musulmani. Doar că sunt niște efecte secundare care se produc odată ce un cuvânt este menționat doar cu alt cuvânt, de exemplu islam-terorism. Bine, știrile nu sunt făcute ca să aducă chestii pozitive mereu neapărat, dar faptul că sunt asociate cuvinte de felul ăsta, e normal să creeze reacții de felul ăsta la oamenii de rând.

Cel mai important lucru de avut în minte este că orice reacție ai, față de orice grup, recunoaște-o. Nu încerca să ți-o negi, pentru că dacă faci asta, reacția aia interioară o să fie și mai țipătoare, deci o să fii și mai rasist, poate fără să-ți dai seama, din cauza unor impulsuri. Pentru că așa acționează creierul. Dar dacă recunoști că ai o anumită preconcepție, este în regulă. Apoi, primul pas pe care ar trebui să ți-l propui este să cunoști pe cineva din acea cultură. Deci, să poți tu practic, experențial, să-ți formezi o părere.

 

Ți s-a întâmplat să dai de astfel de oameni, care să aibă astfel de preconcepții? Și cumva să îi ajuți să înțeleagă că uite, situația nu stă chiar așa!

Da, și am fost foarte ambițioasă după ce m-am întors aici, după clasa a VIII-a, când am început să învăț să mă exprim în română. Asta era printre cele mai mari frustrări, că sunt o persoană sociabilă, voiam să comunic cu lumea, dar nu știam limba așa bine. Când am început să o învăț, am început să învăț și cum să argumentez, pentru că întâlneam mulți oameni care îmi puneau tot felul de întrebări. Voiam să le răspund la curiozități, n-aveam nicio problemă. Și n-am niciodată, nicio problemă ca cineva să vină să-mi pună întrebări despre orice stereotip. Atâta timp cât nu mă privește în vreun fel înjositor, sunt cea mai deschisă la comunicare.

 

Deci există din partea comunității locale o deschidere spre nou, poate și o curiozitate, de a afla ce înseamnă mai exact faptul că porți hijab, de exemplu, sau ce înseamnă religia musulmană.

Da, clar. Mai ales că și la televizor încep să mai apară unele seriale care prezintă într-un fel sau altul religia sau cultura. Fac și astea unele persoane să fie curioase, să zică „Aaa, da! Am văzut la nu știu ce serial că-i așa. Așa e?” și începem o discuție.

 

Pe lângă faptul că se lovesc de stereotipuri, de ce crezi că mai au imigranții probleme în a se adapta și integra în cultura europeană?

Bine, problema pentru care un grup nu se poate adapta, mereu revine ambelor părți. Odată, da, este deschiderea și curiozitatea, sau nivelul de prejudecată. Pe de altă parte, este cât de dispus ești tu să te adaptezi și să te deschizi mental, să vezi alte perspective. E deja o schimbare foarte mare și o provocare mentală să pleci, să părăsești totul în spatele tău și să încerci ceva nou, și nu doar ceva nou, e și necunoscut. Una ar fi să fie doar nou, dar să fie și nou, și necunoscut…

Atunci, ei oricum sunt într-o provocare, dar foarte important este să-și asume: în momentul în care eu am decis să vin în România, mă dau exemplu, chiar dacă nu eu am decis neapărat, mă întreb care sunt lucrurile la care trebuie să mă adaptez, sau stau și observ dacă nu vreau să întreb. Mă întreb cât de mult vreau să mă adaptez, ce lucruri pot să adaptez încât să rămân eu, să nu trebuiască să mă schimb eu pe mine, dar nici să îi deranjez pe alții, să nu-i rănesc. Dacă par ciudată că mă îmbrac într-un fel, de exemplu, asta nu înseamnă că trebuie să mă adaptez pentru că alții se uită nu știu cum la mine.

 

Un fel de „libertatea mea se termină unde începe libertatea celuilalt”.

Da, conceptul clasic.

 

Recent ai obținut cetățenia română. Ești, oficial, cetățean al României. De ce așa târziu?

Iei, da, în sfârșit! Părinții mei, spun despre ei că-s ei de vină. Bine, până să fac 18 ani, dacă avea unul dintre ei cetățenia, puteam s-o primesc automat. Dar dacă nu, cazul care a și fost, am așteptat să fac 18 ani și apoi am depus o cerere pentru a deveni cetățean. A durat cam doi ani procesul.

 

Deci este un proces destul de îndelungat.

Bine, la unii durează mai puțin, în mai puțin de un an se termină totul. Doar că după ce-ți depui dosarul trebuie să aștepți să te cheme la examen, iar după ce dai examenul trebuie să aștepți să te cheme la jurământ și gata! Examenul de cetățenie a fost ca un examen de Bacalaureat, am avut norocul că am dat Bac-ul aici și atunci aveam o oarecare familiarizare cu subiectele. Se dă din geografie, română, istorie, Constituție și cultură, deci 5 categorii, de la cele mai mari informații, să zic așa, până la cele mai mici detalii.

 

E ceva care ți-a rămas întipărit în minte?

De exemplu, erau întrebări despre ce mâncăruri tradiționale se fac la anumite sărbători, sau cine era Decebal, sau cine era Constantin Brâncoveanu, ce a scris Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale.

 

Acum câțiva ani, în timpul unui interviu, ai declarat că n-ai pleca din Timișoara pentru că aici te simți ca acasă. Ți s-a schimbat această perspectivă între timp?

Timișoara mereu o să fie acasă pentru mine. Orice călătorie pe care o s-o mai fac de acum încolo nu va schimba cu nimic faptul că Timișoara, pentru mine, e ca acasă. Aici mi-am atins visurile, la propriu, am realizat ce mi-am dorit, am creat relații, am avut prieteni. Sunt multe locuri propriuzise de care mi-e drag. Până în momentul de față mă duc în vizită, din când în când, în zona unde m-am născut și am crescut de când eram mică, unde am amintiri cu vecini și jucat în fața blocului.

 

Oana, mulțumesc pentru prezența ta, pentru cuvintele adresate și succes mai departe!

Mulțumesc!

 

Oana Joumah, alături de Alexandra Cioapo

Profil autor

Alexandra Cioapo
image (1)
Jurnalistă, masterandă, om de comunicare. Fascinată de oameni și de poveștile lor.
Articol susținut de...

2 Responses

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

„Astăzi se împlinește un an de când m-am reîntors în Instituția Prefectului, ca subprefect mai întâi, am condus Instituția Prefectului din aceasta postură timp de aproximativ o lună, iar pe 6 ianuarie 2020 am depus jurământul ca prefect al județului Timiș. Acest mandat nu a fost doar greu, ci deosebit de greu. Fără să mă plâng, pot doar să afirm că nimeni nu-și închipuia acum un an ce avea să urmeze.”

„ Că a trebuit să avem măști și să păstrăm distanța, aici a fost puțin mai dificil, pentru că sunt spectacole în care apropierea fizică chiar e necesară. Cu masca a fost o provocare, pentru că emiterea sunetului e alta când ai mască. Dar, atunci când gândești pozitiv și ai oameni în jurul tău care fac cu pasiune această meserie, nu o mai vezi ca pe o piedică, ca pe un obstacol, nu mai e așa de dificil. În plus, știi foarte bine că este pentru protecția celor din jur și a ta. Accepți și mergi mai departe. E ca și cum ar trebui să porți un cojoc într-un spectacol pe care îl joci vara.”

Călin Dobra, consilier județean PSD în CJ Timiș, comentând recenta declarație dată de primarul Municipiului Lugoj, Claudiu Buciu, referitoare la protestele publice de la Lugoj, îndreptate împotriva respectării regulilor epidemiologice din pandemie:

„ Interpretarea libertății după bunul plac este un atribut al tiranilor.”

Formular
de contact

Ai o întrebare sau o neclaritate? Trimite-ne un mesaj folosind formularul de mai jos sau contactează-ne la unul dintre canalele social media.

Acest site folosește cookies pentru a asigura cea mai bună experiență de navigare. Prin continuarea navigării ești de acord cu Politica de confidențialitate a site-ului.