„Istoria în branșa internaționalistă este făcută mai degrabă de personaje gen Henry Kissinger sau Zbigniew Brzezinski, care au combinat dimensiunea teoretică cu cea a posturilor decizionale în timp real de criză, decât cantitativiștii focalizați pe încapsularea adevărului științific.”
„Istoria în branșa internaționalistă este făcută mai degrabă de personaje gen Henry Kissinger sau Zbigniew Brzezinski, care au combinat dimensiunea teoretică cu cea a posturilor decizionale în timp real de criză, decât cantitativiștii focalizați pe încapsularea adevărului științific.”
Prof.dr. George Anglițoiu (SNSPA), provocat la conversație de Mihai Murariu
Ce definește și ce deosebește un bun specialist în domeniul Relațiilor Internaționale de omologii săi?
Aș spune că, mai întâi de toate, luciditatea. Acest domeniu, știintific și practic deopotrivă, implică un grad ridicat de responsabilitate, întrucât avem de a face cu ființa umană expusă eminamente răului în multiple forme și dimensiuni. A fi conectat cu onestitate la dinamica realului te ajută să poți emite acele judecăți de valoare care să facă diferența atât în plan teoretic, cât și în cel, mult mai dificil, practic. Dar luciditatea presupune și autenticitate “pragmatică”. În zadar știi ce au scris sau au spus nume mari din domeniu, dacă nu le poți adecva contextului. În plus, vocea personală, de autor, trebuie să fie activă, indiferent de context; partea teoretică nu se poate dezvolta cu metateorie, ci mai degrabă cu noi contributii sau variante revizuite ale unor viziuni clasice.
În discuțiile noastre anterioare mi-ați împărtășit adesea “teoria” dumneavoastră anti-metateoretică. O puteți detalia pentru cititorii noștri?
În esență, este vorba de analogia cu pictorul renascentist Rafael Sanzio și școala manieristă care i-a urmat. Bref, nu ești adeseori relevant în veritabila industrie editorială de Relații Internaționale, dacă nu demonstrezi, în primul rând, că știi să scrii canonic, cât mai cantitativist cu putință și cu supremă încadrare în teoriile deja aprobate. Am rezerve că un Tucidide, Sun Tzu sau Machiavelli ar fi acceptați azi ca autori, la publicare. Este explicabilă preocuparea editorilor și recenzenților pentru buna funcționare a unui mecanism publicistic care să garanteze evitarea erorii. Aceasta însă înseamnă de mult prea multe ori mai degrabă inchiziție dogmatică decât încurajare și deschidere spre contribuții calitativiste inovatoare.
Care este genul de contribuție spre care aspirați?
Cel tip George Kennan (“Mr. X”) în Foreign Affairs, ceea ce a determinat adoptarea de către decidenții politicii externe și de securitate americane a unei noi doctrine, esențiale pentru derularea celei mai atipice, dar complexe, confruntări de până atunci, anume Războiul Rece. Metateoria este desigur importantă, dar la fel ca și manierismul, nu poate determina prin ea însăși un salt calitativ. Într-un astfel de regim, doar aparent competitiv, un El Greco al Relațiilor Internaționale nu va face probabil niciodată trecerea de la a se încadra prin imitare în tendințele curentelor epocii sale la a fi un curent revoluționar în sine.
Care ar fi una dintre problemele fundamentale ale domeniului în prezent?
La nivel global există o inflație de universități cu specializări, inclusiv postdoctorale, în domeniul Relațiilor Internaționale. Dacă-mi este permisă o cheie ironică, aș spune că aștept momentul în care industrialismul universitar să genereze o specializare post-postdoctorală. Mi-a plăcut Cehov, dar eu unul cel puțin, deși sunt cadru didactic la două universități, nu agreez ideea “eternului student”. De asemenea, nici slogane de genul “școala liderilor secolului, țării, continentului, planetei” nu le calific altfel decât reclamă comercială agresivă și, de ce nu, înșelătoare. Acest domeniu, la fel ca majoritatea celorlalte, are nevoie de a dezvolta personalități bazate pe proprii aspirații și gândire logică. Nu toți absolvenții pot și/sau trebuie să fie lideri. Sigur că există structuri oligopoliste gen “Ivy League”, mai ales în contextul atractivității unei cariere internaționale, bazate pe recomandări, percepții și “esprit de corps”. După 20 de ani de carieră, pentru mine este mult mai valoros, însă, inovatorul care-și face postdoctoratul cu el însuși în regim dual, teoretic și mai ales practic. Poate fi discreditată o astfel de abordare ca aparținând unui ignorant, neabsolvent de Ivy League. Deopotrivă, poate fi interpretată ca psihologie inversă menită să ascundă incapacitatea personală de a rivaliza cu metateoreticieni. Esența rămâne însă – istoria în branșa internaționalistă este făcută mai degrabă de personaje gen Henry Kissinger sau Zbigniew Brzezinski, care au combinat dimensiunea teoretică cu cea a posturilor decizionale în timp real de criză, decât cantitativiștii focalizați pe încapsularea adevărului științific.
Care este școala de gândire pe care v-o revendicați în regim de contribuție proprie, relevantă, deci remarcabilă?
Pe scurt, aș spune că teoria pe care aș propune-o nu ține de stânga sau de dreapta politică, de realism sau de idealism, de intervenționism sau izolaționism, de globalizare sau enclavizare. Se referă însă la momentul deciziei, deci ar putea fi denumită “decizionism”. Nu sunt de acord cu autorul conceptului și al teoriei, juristul Carl Schmitt, nu din cauza apartenenței sale la nazism și a subordonării viziunii sale față de supra-omul Hitler și regimul său genocidar, ci pentru că nu surprinde esența considerentelor mele despre momentul decizional decisiv, generator, dacă vreți, de cronologie istorică. Celălalt termen pe care l-aș folosi ar fi, prin urmare, “focalism”. Și acesta este deja prezent, mai ales în literatura studiilor de psihologie.
Astfel, indiferent dacă vorbim sau nu de formalizarea deciziei în normă sau transpunerea sa în curs de acțiune, ceea ce contează nu este, în primul rând, personalitatea politică în rol de emitent sau integritatea stării sale mentale. Dincolo de statut și neuro-stabilitate, determinant este factorul focal, adică pe ce pune accent decidentul la momentul hotărâtor (sau determinat ulterior a fi astfel). Decidentul utilizează, de regulă, un număr limitat de idei proprii și recurente ori furnizate direct sau indirect de către alții (prin educație sau consiliere, în funcție de prestigiu și impact).
Care ar fi un aspect mai puțin studiat, dar cu potențiale implicații profunde, pe care ți-ai dori să-l explorezi mai detaliat în anii următori?
Norocul în Relațiile Internaționale – măcar pentru un articol. Astfel, ponderea ‘norocului’, mai ales în retrospectivă, îți dă de gândit. De exemplu, Roma a fost împiedicată de o furtună să dea lovitura de grație Cartaginei după victoria din bătălia de la Promontoriul Ecnomus (256 iHr), cea mai mare confruntare navală a Antichității. Degeaba a făcut față marina romană ingenioasei stratageme cartagineze regăsibile apoi și în triumful lui Hannibal de la Cannae, dacă factorul ‘furtună’ a distrus în totalitate forța expediționară care-și continua navigația spre coastele nord-africane. Puțin probabil ca să mai fi fost nevoie de încă un secol pentru a elimina Cartagina din istorie, fără acest ‘ghinion’ strategic. În aceeași măsură, niciun planificator rațional nu putea anticipa în 1914-1916 că patru regimuri imperiale ofensive, din ambele tabere, se vor prăbuși în timpul Primului Război Mondial, iar România își va îndeplini visul național.
Confruntați cu relativismele contemporane, care mai poate fi totuși contribuția unui expert în domeniul Relațiilor Internaționale?
Să fie pregătit să fugă precum Platon de la curtea tiranului Dionysos al Siracusei, dacă planul său de reformă politico-filosofică dă greș. Glumesc!
De-a lungul timpului, mulți lideri politici și militari au căutat și s-au încredințat “destinului”, în temeiul citirii viitorului prin diferite forme de profeție și magie. Regi taumaturgi sau nu, căpetenii militare invincibile sau doar vanitoase, personaje care au determinat mai ales momentele cruciale ale istoriei au avut în preajma lor curteni mai mult sau mai puțin competenți și/sau influenți. Astfel, revenind la gloriosul Alexandru Macedon, cel comparat de Plutarch doar cu Caesar, acesta l-a avut ca dascăl, după cum bine știm, pe Aristotel. L-a ajutat însă apartenența sa la Lyceum să fie nebelicos, tolerant și constructiv? Dacă luăm în considerare faptele sale de arme (inclusiv genocidul din capitala adversarului, Persepolis), răspunsul este mai degrabă negativ. Dacă analizăm însă alianțele sale matrimoniale și tentativele de inginerie socială (care i-au atras în parte și tentative de asasinat pentru “demacedonizare”), reiese o personalitate complexă și contradictorie. Trebuie ca un mare cuceritor ca el (sau ca Napoleon, care n-a avut mentori la fel de iluștri în vremea sa) să fie dat drept exemplu generațiilor actuale? Sunt încă lecții de învățat din Antichitate sau trebuie să ne rezumăm la realitatea emergentă tip Facebook, în care aproape oricine are un cuvânt de spus, inclusiv la o adică, în marile crize ale momentului?
V-ați preocupat, cel puțin în ultimul timp, de rolul personalităților în Relațiile Internaționale, folosind, printre altele, termeni precum putinizare (în opoziție cu putinism) sau neo-weimarizare. Are totuși și puncte slabe viziunea dumneavoastră?
Mi-ar fi plăcut să am viziuni și să fiu etichetat drept gânditor vizionar. Glumesc, din nou! Hai să spunem că sper că m-am mai maturizat și înțeleg mai bine aspectele vitale. L-a anticipat cineva pe Xi Jinping? N-am citit bibliotecile de apariții recente despre noua Chină și imperialismul său regăsit, pivotul american din Asia sau trumpianismul ca opțiune eficientă sau nu de politică internațională. Dar pot să spun că “putinizarea” despre care am scris reprezintă o iradiere paradoxală de tip funcționalist a modelului locatarului carismatic de la Kremlin. Putinismul în sine contează prea puțin comparativ cu modelul pe care-l generează și căruia i se substituie. Putin devine astfel reperul de urmat de către ambițioșii zilei de pe Terra, similar celor care, ca să se legitimeze, purtau în Antichitate a x-a reiterație a numelui fondator Ptolemeu (în Egipt) sau Caesar / Augustus, culminând cu ridicolul ultim împărat roman al Vestului, copilul Romulus Augustulus. Cu alte cuvinte, Xi Jinping este un Putin, în alt areal, la altă scară și cu “nițel” mai multe resurse. Nu este agent secret la origine, nu are aptitudini bărbătești de exhibat, dar este un rod al “putinizării”.
Cum caracterizați succint înțelesul și impactul crizei Corona, inclusiv asupra Chinei?
Acest aparent neo-confucianism chinez a suferit primul său eșec global întrucât, dacă despre dizidenții dispăruți fără urmă în temnițele politice sau despre situația din Hong Kong poți citi și apoi uita (relativ), virusul lovește eficient și pervers chiar și potențiali prieteni ai Chinei. Iar când un marginalizat Taipei face față cu brio, administrativ vorbind, acestei crize, oferind un exemplu întregii comunități internaționale, fără să-și reducă standardul democratic, nu poți să nu te întrebi o dată în plus dacă visul comunist chinez nu este de fapt decât un „1984” redivivus…
În final, care este una dintre cele mai importante lecții de care trebuie să țină cont specialiștii în Relații Internaționale – alături de cititorii lor?
Cu toții trebuie să țină cont de un fapt simplu, și anume că meseria noastră este una foarte perisabilă comparativ cu științele exacte. Ideile dintr-un articol sau dintr-o carte pot expira sau pot fi invalidate foarte repede și în timp real de fluxul viitorului. Dar așa se cerne, prin testul timpului, și valoarea veritabilă de impostură sau de incompetență.
Pentru că riscul global al dezinformării este primul ca gravitate pe termen scurt, iată că apelăm la știri relevante, care merită interpretate. În weekend, e timpul pentru noua selecție de titluri ale săptămânii care se încheie.
Pentru că riscul global al dezinformării este primul ca gravitate pe termen scurt, iată că apelăm la știri relevante, care merită interpretate. Iată selecția de titluri din această perioadă, pe care vi le propun.
Acest site folosește cookies pentru a asigura cea mai bună experiență de navigare. Prin continuarea navigării ești de acord cu Politica de confidențialitate a site-ului.