as411
Adriana Săftoiu la un protest legat de violența domestică

Adriana Săftoiu: „Parlamentul arată prost, încă din 2004, din ce în ce mai prost.”

„Eu am 9 inițiative, două rămân în Parlament, probabil că vor intra în dezbatere în cealaltă legislatură. Dar când spui că „am avut propriile mele initiative legislative” trebuie să fii cinstit cu cetățeanul, este vorba despre inițiativa legislativă pe care ai gândit-o tu, e idea ta, e proiectul tău, e documentarea ta. Pentru faptul că tu semnezi inițiativele altor colegi, în sensul că ești doar susținător, coautor, dacă vrei, ar trebui măcar, dacă tot le prezinți public, să faci diferența între ele. O să spuneți că sunt chițibușară. Nu e adevărat. Spune ceva despre noi, inclusiv faptul că ne asumăm că suntem autori de inițiative legislative fără să fim asta.”

Profil invitat

Nume: Adriana Săftoiu
Profesie: Politician, parlamentar PNL
Data nașterii: 11 septembrie, 1967
Orașul curent: București

Adriana Săftoiu: „Parlamentul arată prost, încă din 2004, din ce în ce mai prost.”

„Eu am 9 inițiative, două rămân în Parlament, probabil că vor intra în dezbatere în cealaltă legislatură. Dar când spui că „am avut propriile mele initiative legislative” trebuie să fii cinstit cu cetățeanul, este vorba despre inițiativa legislativă pe care ai gândit-o tu, e idea ta, e proiectul tău, e documentarea ta. Pentru faptul că tu semnezi inițiativele altor colegi, în sensul că ești doar susținător, coautor, dacă vrei, ar trebui măcar, dacă tot le prezinți public, să faci diferența între ele. O să spuneți că sunt chițibușară. Nu e adevărat. Spune ceva despre noi, inclusiv faptul că ne asumăm că suntem autori de inițiative legislative fără să fim asta.”

Profil autor

Horea Băcanu
hsquareANm
Sociolog, strateg de comunicare și manager de presă online, a cercetat fenomenul puterii în textele de ficțiune contemporană. A aplicat și continuă să dezvolte metode de analiză calitativă asupra discursivității din textele politice. Este angrenat în proiecte de comunicare publică și consultanță, dar și comunicator la Universitatea de Vest din Timișoara. Citește și scrie presă, literatură și social-media, alternativ sau simultan.

Profil invitat

Nume: Adriana Săftoiu
Profesie: Politician, parlamentar PNL
Data nașterii: 11 septembrie, 1967
Orașul curent: București
Ajustează:
  • A  A  A  A  
Ascultă:
Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Timp de citire: 15 minute
Autor fotografii: Arhiva invitatei

Adriana Săftoiu, provocată la conversație de Horea Băcanu

 

Bine ați venit, doamnă Adriana Săftoiu, la interviurile convesativ.ro

Bună ziua, mulțumesc pentru invitație.

 

Aș vrea să începem cu o temă care înțeleg că este importantă pentru finalul dumneavoastră de mandat (deputat în Parlamentul României – n.r.), este vorba de cele două legi la care ați fost inițiatoare, Legea Pachetului Minim de Servicii pentru copii si familiile lor și modificarea Codului Penal în sensul în care împăcarea părților să nu mai excludă răspunderea penală în cazul faptelor de violență domestică. Pe scurt, care sunt principalele prevederi ale acestor legi și cât a durat ca timp ca să ajungeți cu ele până la promulgare.

În cazul primei legi, cea cu Pachetul Minim de Servicii, lucrurile au decurs destul de repede. Dar, pe de altă parte, trebuie să menționez de la bun început, că această lege pentru care a avut inițiativa UNICEF.  Practic, anul trecut în toamnă, reprezentanții UNICEF au contactat câte un deputat de la fiecare partid, iar acesta a fost un lucru bun, pentru că a existat o armonizare între toate partidele, deci au contactat câte un membru de la fiecare partid din Parlament, ne-au prezentat proiectul lor, un program pe care ei l-au desfășurat în 28 de localități din Bacău, care mi s-a părut foarte bun, chiar inovator în domeniu. Acest Pachet Minim de Servicii include toate serviciile de care are nevoie un copil și familia lui, de sănătate, educație, asistență socială. Din momentul în care legea va fi promulgată și va intra în vigoare primăriile pot, la nivel local, central, alocând bani, desigur, să aibă un asistent social, nu doar atât, dar vorbim de un asistent social, care ia în monitorizare mai ales copiii care provin din familii defavorizate. Acești copii sunt monitorizați, dacă, de exemplu, sunt vaccinați la timp, dacă sunt înregistrați în sistemul educațional, la gradinița, la școală, așa încât acești copii să rămână în familiile lor, dar să se bucure de această asistență socială și, astfel, să reducem cât mai mult riscul de abandon, să evităm ca prin acest abandon să ajungă în centre de ocrotire. Pe scurt, acesta este conceptul din prima lege.

În cazul celei de-a doua legi, cea cu violența domestică, lucrurile au durat mult mai mult, adică practic doi ani și jumătate, din iunie 2018, de când am depus acest proiect de lege, până în octombrie 2020, când el a fost introdus în dezbaterea plenului Camerei Deputaților și votat. Bine că s-a întâmplat și așa, deși era, după părerea mea, o lege necesară și care trebuia să intre de mult în vigoare, iar acum legea exclude termenul de „împăcare”. Până acum, chiar și acum când vorbim noi, pentru că legea trebuie promulgată, în momentul în care intervenea împăcarea între părți, era exclusă și răspunderea, urmărirea și răspunderea penală a agresorului. După cum știm, o femeie victimă a violenței domestice, dar nu numai, trebuie să precizăm că sunt și bărbați care sunt victime ale violenței domestice, nu ajunge să depună plângere după prima palmă. Sunt dovedite prin tot felul de studii și cercetări, realitățile care arată că o femeie face acest lucru după foarte multe bătăi și, în general, retragerea plângerii venea tot în urma unor amenințări. Mi se pare absolut incorect, și nu numai mie, ca cineva care este agresor să rămână nepedepsit doar pentru că victima își retrage plângerea. Ai făcut o faptă, răspunzi pentru ea. Legea nu-ți interzice să te împaci la nivel personal, dar, din punct de vedere juridic, această împăcare, care însemna retragerea plângerii, nu va mai avea efect asupra continuării cercetării.

 

Eram curios dacă ați avut statistici cu privire la numărul de victime ale violențelor domestice în România.

Sunt statistici făcute de ONG-uri, știu că la un moment dat se spunea că o femeie este bătută la fiecare trei minute, și statisticile arată un fenomen în creștere, deși, acum ceva ani, intrarea noastră în UE a inclus reglementări foarte dure în zona violenței domestice.  S-au făcut atunci tot felul de case de protecție, care, multe dintre ele, au rămas ulterior închise, nefolosite, pentru că, totuși, trebuie să aloci bani pentru ca aceste centre să existe, să funcționeze, să aibă acolo asistenți terapeuți. Deci pași importanți, făcuți acum zeci de ani, nu au lăsat efecte de durată, tocmai pentru că ele au fost minimalizate, după ce nu au mai intrat sub monitorizarea instituțiilor externe, pentru că asta este iarăsi o mare problemă în România, când acționăm doar pe scandal public sau doar pe monitorizare externă.

 

Fără să lucrăm la baza legală.

Da, nu e suficient. Dincolo de această modificare a Codului Penal, în mod evident aceste Centre de protecție a victimelor violenței domestice trebuie instalate mai ales acolo unde există un fenomen de violență domestică mare. Pentru că degeaba vrea o femeie să apeleze la un asemenea Centru de protecție, și ce să facă, să meargă 100 de km în toiul nopții? Dacă se întâmplă să fie și în mediul rural, ce să facă? Aceste Centre ar trebui să fie gândite în baza unor cercetări, chiar trebuie să-ți dorești, tu, ca Stat, să diminuezi violența domestică.

 

Așa cum s-a reușit pentru pachetul legislativ al Pachetului Minim de Servicii, care a fost testat în județul Bacău. Pe câte familii s-a pilotat acest set legislativ?

Nu știu exact numărul de familii, știu doar că au fost cuprinse 28 de localități în Bacău, adresându-se mai ales copiilor din familii defavorizate.

 

Cu câți oameni v-ați întâlnit în timpul activităților de culegere a datelor și studiilor de caz pentru aceste două legi principale?

Trebuie să spun că în primii doi ani, mai exact în primul an și jumătate din acest mandat, în fiecare lună organizam la Parlament o dezbatere pe o problematică a drepturilor omului. Asta și pentru că am optat, de la început, pentru Comisia pentru Drepturile Omului. Înainte să încep să construiesc legi am căutat să intru în discuții mai ales cu cei care, fiind alții decât politicienii, erau chiar victime ale fenomenelor, cu societatea civilă, care e foarte implicată. Au fost sute de oameni, care probabil nu au ajuns niciodată în Parlamentul României, invitați la aceste dezbateri ca să-și povestească întâmplările, experiențele. De cele mai multe ori noi, politicienii, colegi care au participat la aceste dezbateri, mai degrabă am ascultat, am notat, am căutat să înțelegem, abia apoi am venit cu propuneri. Așa a apărut, spre exemplu, setul de legi pentru comunitatea surzilor, încât, după trei ani, avem legea prin care Limba Semnelor este recunoscută ca limba persoanelor surde, o lege care în alte țări a fost validată acum zece ani, cinsprezece ani. Noi suntem printre ultimele țări din UE care recunoaștem acest drept persoanelor surde.

Ca să fie mai clar, cum ai putea să spui că o persoană care s-a născut surdă, care nu a auzit în viața ei limba română, se exprimă, gândește în limba română? Ea se exprimă și gândește în Limba Semnelor, care este o limbă de sine stătătoare, cu propriile reguli de sintaxă, e o limbă în sine. Mă bucur că am reușit să fac acest lucru, e doar una dintre legile pentru comunitatea surzilor, dar, la fel, nu m-am trezit eu așa, peste noapte, cu o idee. Multe ONG-uri și multe persoane surde sau cu dizabilități de auz m-au ajutat enorm de mult să înțeleg. Inclusiv în Timișoara e o comunitate de surzi foarte puternică, care mi-a fost foarte aproape și m-a ajutat enorm să elaborez aceste legi.

 

Adriana Săftoiu

Mă consider un liberal autentic pentru că eu cred foarte mult că drepturile și libertățile cetățenești trebuie respectate, că atâta timp cât individul se dezvoltă armonios, asta va avea efecte și asupra comunității, și, la final, asupra Statului.

Înțelegem că ați militat pentru mai multe legi care se adresează unor grupuri defavorizate, unor grupuri sociale mai puțin avantajate. Vă considerați un om de centru-stânga, un social-liberal interesat de apărarea drepturilor cetățenilor?

Întrebarea îmi amintește de constatarea fiului meu, care este destul de pasionat și de politică și de drepturile omului, drept urmare e și student la Drept, care uneori îmi spunea că preocupările mele sunt mai mult de stânga. Îi spuneam că liberalismul modern, liberalismul secolului 21, nu are cum să nu țină cont și de partea socială, cu elemente de care noi credem că sunt specifice doar socialiștilor. Consider că sunt un liberal, în sensul că pun deasupra Statului individul, mie mi se pare mult mai important omul, individual, decât Statul, și aici aș face o paranteză destul de scurtă. Eu aș milita pentru modificarea Constituției în sensul ca, pe locul întâi, să garantăm drepturile cetățenilor, ceea ce Germania sau America fac în primul articol al Constituției, ei vorbesc despre obligația Statului de a-i asigura omului toate condițiile pentru a fi fericit, și abia în articolul doi aș defini Statul. Dacă vă uitați în Constituția noastră, aici ne ocupăm prima data de Stat, de-abia după aceea de cetățean. Închid paranteza. Mă întorc. Din perspectiva filosofiei, doctrinei liberale, mă consider un liberal autentic pentru că eu cred foarte mult că drepturile și libertățile cetățenești trebuie respectate, că atâta timp cât individul se dezvoltă armonios, asta va avea efecte și asupra comunității, și, la final, asupra Statului. Aceasta e partea liberală. Dar, evident, în momentul în care te ocupi de aceste categorii marginale la noi, ele fiind privite destul de neatent și cu foarte multă indiferență, mulți ani de zile, cu „toleranță”, care mie mi se pare un cuvânt foarte urât, pentru că toleranța înseamnă ca cineva să-mi fie indiferent, să nu-l bag în seamă – eu sunt tolerantă cu proștii, dar nu cu cei care au nevoie de mine -, mă bucur că am descoperit foarte mulți oameni care m-au ajutat să înțeleg ce se întâmplă în România cu persoanele defavorizate. Aici vorbim de persoane cu dizabilități motorii, intelectuale, de auz, de vedere, până la tinerii care trăiesc în vechile orfelinate, acum Centre de plasament. Mulți dintre ei ies de acolo la 18 ani și se pierd în societate pentru că aceste Centre îi ajută foarte puțin, îi învață foarte puțin, practic sunt niște Centre unde doar sunt abandonați, nu ies de acolo pregătiți pentru viață. Asta nu o spun eu, o spun cei care ies din aceste Centre. Unii reușesc să se adapteze, alții se pierd, pur și simplu. Situația din închisori, știu că e un subiect sensibil, despre care nimeni nu vorbește, pe idea că „oricum a greșit, să stea acolo”. Sunt de acord, a greșit, are o pedeapsă, dar ce facem noi cu recidiva din România? 70% dintre ei se întorc înapoi pentru că, odată ce au ieșit de acolo, ei aproape că nu se pot integra, ei acolo fac foarte puține lucruri, mă refer la închisori. Foarte puține programe de reintegrare se dezvoltă. Ăsta a fost un subiect pe care l-am abordat în primul an, după ce am făcut câteva vizite prin închisori, dar, recunosc, a fost cel mai greu de abordat în Parlament și în opinia publică, pentru că oamenii aceștia sunt priviți cca și cum ar merita ca să fie pedepsiți pe viață, iar eu nu cred asta, nu cred că asta ar trebui să facem. Există categorii, într-adevăr, unde pedepsele trebuie să fie mari, iar aici Parlamentul, cât de cât, a mai luat măsuri. Dar sunt și situații în care oamenii intră și din greșelile lor. Am cunoscut tineri care au spart un bancomat, s-au bătut, au furat portofelul vecinului, cu pedepse de trei, patru, cinci ani, nu hotărăsc eu dacă sunt mari sau mici, dar când ieșeau de acolo, credeți-mă, reintegrarea lor era dificilă.

 

Este evidentă orientarea dumneavoastră către un social-liberalism european. În plus, v-aș întreba: vă considerați o militantă a feminismului politic, sau evitați o astfel de asociere?

Nu cred că aș putea să spun despre mine că sunt o feministă, în sensul acela pur al cuvântului, și sunt femei care se identifică cu curentul feminist. Dar, în mod evident, cred în egalitatea de șanse și cred că, din punctul ăsta de vedere, în România mai sunt lucruri de făcut. Încă, la noi, o femeie poate să nu ajungă să ocupe anumite funcții, sau poate să fie dezavantajată la salariu doar pentru că este o femeie.

 

Credeți că politicienii româniei sunt mai misogini decât banuim că ar fi media fenomenului social de acest tip întâlnit în ansamblul societății românești?

Nu știu acum dacă e bine să generalizăm, să spunem că sunt misogini, dar cu siguranță am găsit misogini în Parlament. Am găsit colegi parlamentari care, la anumite legi, unde nu era meu inițiatoare, eram doar susținătoare la inițiative aparținând doamnei Oana Bîzgan, care au mers cu foarte multe reglementări în zona hărțuirii, inclusiv hărțuirea online, am găsit colegi bărbați care se distrau pe seama acestor legi și spuneau că deja suntem exagerate. Dar, uneori ar trebui să fim mai exagerați în legiferarea pentru că, mai ales acolo unde nu ai o educație serioasă, căci dacă nu o face familia, atunci măcar școala ar trebui să facă acest tip de educație. Ca să ne oprim la violența domestică, dacă întrebi o femeie de ce a suportat bătaia și a depus atât de târziu o plângere, îți va spune că familia a îndemnat-o să mai aștepte, apoi, uneori chiar anturajul, și după aceea apare și sentimentul de rușine – nu știu dacă aceasta este ierarhia, dar acestea sunt motivele invocate. Adică, ție să-ți fie rușine sau agresorului ar trebui să-i fie rușine? Despre lucrurile astea ar trebui să se vorbească în școală. Atât fetele, cât și băieții, ar trebui să învețe din școală respectul unuia față de celălalt, iar bătaia să fie condamnată din școală, așa încât să știi că violența domestică este o faptă pentru care vei plăti, o faptă abominabilă. Sigur că dacă educația noastră lipsește, din acest punct de vedere, din școli, sau este nesemnificativă, atât timp cât nu lasă efecte, vin uneori ca normale legi care se duc până în pânzele albe, adică legiferezi până acolo unde n-ar trebui să legiferezi, și ar trebui ca educația să formeze societatea, oamenii.

Dacă nu există în sfera educației informale, familiale, sigur că educația formală ar trebui să formeze aceste idei.

 

Ați avut sprijinul unor comunicatori sau influenceri pe parcursul susținerii acestor două proiecte de legi, sau majoritatea tăcută v-a fost principalul aliat?

În cazul legilor pentru surzi a fost puțin mai dificil, pentru că, și aici nici măcar nu pot să spun că îi condamn pe cei care au fost destul de rezervați la proiectele mele de legi, foarte puțin s-a vorbit despre surzi, despre condițiile lor, cât de greu le este să trăiască într-o lume a auzitorilor. Gândiți-vă puțin, ce face un surd când se duce la tribunal? Sau când se duce la spital, sau când se duce la ANAF? El, pur și simplu, nu are interpret, nu e înțeles. Am auzit și tâmpenii de genul „să scrie pe hârtie”. Asta arată, într-adevăr, că nu cunoști, că nu înțelegi că ei, chiar dacă scriu în limba română, tu vei înțelege foarte greu, pentru că ei fac o traducere din Limba Semnelor în română cu o topică diferită, plus că nu au semen pentru conjuncții, ori pentru prepoziții. Când ei scriu, lipsesc elementele de legătură. Noi, auzitorii, care gândim și vorbim în limba română, aproape nu înțelegem textul. E o prostie ca să-I spui unui surd ca să scrie pentru ca să se înțeleagă cu tine. Statul este obligat, și prin legea pe care am făcut-o asta se și întâmplă, să pună la dispoziția unei persoane surde un interpret. Așa cum facem alte lucruri, dar nu suficiente, pentru alte dizabilități, acesta este un instrument pe care Statul trebuie să-l pună la dispoziția unei personane surde. Aici a fost mai greu, a trebuit să duc muncă de lămurire pentru ca să le explic. E o complexitate de situații în cazul surzilor. Încercați să vă imaginați o persoană surdă care este implicată într-un accident de mașină și care nu poate să comunice cu SMURD-ul, cu asistentul sau medical care vine, care poate nu-și dă seama că e surd, poate să creadă că are un atac cerebral, sau îl tratează pentru altceva, situațiile sunt foarte complicate. Ca să nu vă mai spun cât de rău e în școală. În școlile de surzi, cei mai mulți profesori nu cunosc limba semnelor. Încercați să vă închipuiți la școală, roman, iar un profesor ar încerca să vă predea în chineză. Nu e posibil să nu le predai copiilor în limba semnelor, nu se poate să nu ai adaptate examenele pentru ei, este incredibil. Acum, pentru că li se recunoaște Limba Semnelor ca limbă maternă, în doi ani de zile o să trebuiască să se schimbe metodologia de examene. Așa cum un copil aparținând unei minorități naționale dă examenul principal în limba lui maternă, iar examenul secundar este la limba română, asta va trebui să se întâmple și cu ei. Vă dau un exemplu, de acum câțiva ani, când pentru examenul de Bacalaureat la limba română, au avut de făcut un eseu despre „foșnetul frunzelor”. Vă dați seama? Cât de cinic trebuie să fii tu, Ministerul Educației, ca să-I spui unui surd să scrie un eseu despre „foșnetul frunzelor”. Arată cruzimea noastră și din această cauză spun că nu de toleranță au nevoie oamenii aceștia, toleranța nu are aici un sens pozitiv, bun, generos, nu, deloc. Ei au nevoie de atenția noastră, de grija noastră, de înțelegere, și de adaptare a sistemului pentru ei. Aveți o școală de surzi în Timișoara, aveți acolo câțiva profesori pe care îi știu și care sunt fantastici, ei vă pot povesti despre cât de dificil este ca un copil surd să-și poată lua Bacalaureatul.

Știu un caz despre un băiat care a terminat școala de surzi la Liceul Beethoven din Craiova și care nu a putut, evident, să-și ia BAC-ul – cei mai mulți dintre ei iau note de 1, de 2, la aproape toate materiile, pentru că trebuie să le susțină în scris, în română, și deja am spus care e dificultatea. Cel care corectează lucrarea nu știe că persoana e surdă. În momentul în care tu vezi că nu are conjuncții, că nu are prepoziții, normal că îl consideri un agramat, pentru că tu nu știi că persoana respective e surdă. Ei bine, acest tânăr care nu și-a luat Bacalaureatul, dar care era într-un program Erasmus de teatru, a făcut un schimb de experiențe cu universitatea din Școția, de Limba Semnelor Scoțiene. Profesorii de acolo l-au remarcat, fiind atât de expresiv și de bun, și i-au propus să vină la Universitatea din Scoția. Tânărul le-a spus că nu poate să acceadă la o universitate pentru că nu a luat examenul de Bacalaureat. I-au răspuns că nu e relevant pentru ei, s-a înscris la acea universitate, și, acum doi ani de zile, după ce a terminat doi ani de facultate, a ajuns și în presa britanică, tânărul Petre Dobre a devenit primul profesor surd de limba semnelor scoțiene din acea universitate.

Un tânăr din România, surd, care nu avea nicio șansă pentru că nu-și putea lua Bacalaureatul, deci ar fi ajuns muncitor necalificat, cel mult, în Anglia, unde e adaptat totul, el devine primul profesor surd de la universitatea respectivă și devine știre în presa britanică. Am dat acest exemplu ca să scot în evidență că mulți dintre ei, aproape toți, rămân fără Bacalaureat, procentul copiilor surzi care reușesc să-și ia această diplomă și să meargă mai departe la facultate  este infim,. Uitați că se poate, în altă parte.

 

Este un exemplu ilustrativ.

Ar trebui să închei răspunsul, poate că l-am lăsat la jumătate. Dacă în cazul surzilor a fost puțin mai greu, în cazul violenței domestic și, mai ales, pentru cea mai recentă preocupare, traficul de personane și copii dispăruți, aici am simțit un sprijin foarte mare din partea opiniei publice, nu mai spun de ONG-uri, dar ONG-urile au fost alături și în cazul legislației pentru surzi. Într-adevăr, aici opinia publică a fost mult mai atentă și mult mai prezentă, chiar încurajând Comisia să meargă mai departe, pentru că ăsta e un subiect sensibil, foarte sensibil.

 

 

Adriana Săftoiu – lucrări ale comisiilor din Camera Deputaților

Pentru a da Parlamentului greutate, în sensul de a arăta publicului că suntem responsabili, sunt lucruri care trebuie schimbate în Regulament. Stând doar și având speranța că fiecare persoană e conștientă, responsabilă, nu merge, nu funcționează. Unii sunt, alții nu sunt. Cert e, una peste alta, când tragi linia, Parlamentul arată prost, încă din 2004, din ce în ce mai prost, de când programul Parlamentului s-a schimbat și dezbaterile din plen sunt din ce în ce mai anoste, mai sterile, nu merg în profunzime.

După un anumit timp, probabil că pentru aproape toți politicienii interesul politic devine un viciu. Vă vedeți complet detașată de sfera politică? Ați putea să vă desprindeți complet de politică?  

E greu. Dacă o faci pe termen lung, într-adevăr, te cam „virusezi”. Chiar și atunci când poate nu mai vrei să te exprimi în spațiul public, pentru că au fost politicieni care s-au retras, nu înseamnă că a dispărut și interesul de a urmări ceea ce se întâmplă. Uneori, din spatele cortinei, te sună, îți dau niște indicații din experiența lor. Mi s-a întâmplat ca, de exemplu, oameni care s-au retras din Parlament și din viața politică activă, să mă contacteze ca să-mi spună ce au făcut ei într-un anumit domeniu și cum era când au plecat ei, cum au lăsat situația.

Foarte greu, după ce activezi mult în politică, să zici că nu te mai interesează, nu-ți mai pasă.

 

Cu alte cuvinte, „virusul” politicii „macină”, în continuare.

Destul de mult. Dar, din păcate, uneori „macină” prost, ca să spun așa, adică duce spre un tip de plafonare, spre un tip de balzare, și totuși nu renunți să stai în niște funcții. Îmi pare rău că trebuie să spun asta, dar am remarcat situația în Parlament. Văd oameni care sunt la al treilea, al patrulea mandate, dar pe care nu-i pot asocia cu o activitate parlamentară activă, implicată, responsabilă, uneori se comportă la modul de „mi se cuvine”, ceea ce a și dus, cumva, la o degradare a activității parlamentare, și asta se vede, nu că spun eu asta, dar se vede în opțiunile oamenilor atunci când îi întrebi care sunt instituțiile cele mai importante din România, Parlamentul se află foarte jos.

 

Ca încredere, da.

Și nu ar trebui să fie așa, în condițiile în care Parlamentul reprezintă, nu-I așa, până la urmă, mai mult decât oricare altă instituție, chiar opțiunile cetățenilor.

 

Dacă ați fi consilierul de politică internă al Președintelui României, ce i-ați recomanda să comunice despre pandemie și despre această situație nemaiîntâlnită?

Evit să fac acest lucru, pentru că nu sunt consilier și chiar nu-mi permit, sunt destui consilieri acolo, are cu cine să se sfătuiască Președintele, evit să fac asemenea recomandări.

 

Ce reacții primiți din partea fiului dumneavoastră despre cariera publică pe care o aveți?

Ca pentru orice copil, nu-i așa, ce face mama, face bine, chiar dacă a moștenit cumva, chiar fără voia mea i-am cultivat probabil în exces această gândire critică. În principiu el este foarte mândru de faptul că mă ocup de lucruri atât de sensibile. Mai mult decât atâta, a fost alături de mine, l-am luat cu mine la anumite evenimente dedicate persoanelor cu dizabilități. La un moment dat chiar a intrat și el într-un ONG, când era prin clasa a XI-a, care se ocupa de câinii ghizi, cei pentru orbi. În relația cu fiul meu, cred că el este mândru de ceea ce fac, repet, orice copil este mândru de părinții lui, dar el este foarte bucuros și se laudă cu faptul că mama lui se ocupă de subiecte grele, sensibile, plus că el trăiește în altă țară și vede diferența, vede cum se comport acolo sistemul, statul, instituțiile statului, cu persoanele cu dizabilități, are și termen de comparație.

 

Înseamnă că, dacă este mândru cu cariera dumneavoastră, comunicați destul de des despre acest subiect.

Foarte des. Urmărește ce fac, într-adevăr este, cum s-ar spune, cu ochii pe mine.

 

Dacă v-ați implica în politica locală, fără să vă mai intereseze politica națională, cu care dintre partidele de astăzi credeți că ați avea cele mai bune șanse de a câștiga în alegeri la Dej, în județul Cluj, spre exemplu?

Acuma, subiectul e aici într-un punct sensibil pentru mine, pentru că nu sunt foarte mulțumită de cum arată orașul meu natal, și chiar vorbeam cu primarul Clujului, Emil Boc, la un moment dat, pe care îl întrebam „Nu ai nevoie de un primar destoinic la Dej? Ce zici? Mă susții dacă mă duc să candidez la Dej?”. Și recunosc că Emil Boc îmi spunea „Cum să nu? Haide! Vino!” Doar că nu-I chiar atât de simplu, totuși, să fac un asemenea gest. Nu m-am gândit neapărat la această întrebare, doar cu acest gând am cochetat, că ar fi frumos să am curajul ca la un moment dat să abordez Dejul, dar, să sperăm că s-or găsi oameni inimoși și acolo…

 

Pare că, în politica noastră, este o etapă de maturitate trecerea de la politica națională la politica locală și mai ales la administrație, așa cum a făcut-o Emil Boc. Oare e mai greu să renunți la expunerea și vizibilitatea politicii naționale pentru politica locală, decât invers?

Nu știu să răspund la întrebarea asta, pot doar să speculez, ca să spun așa. Probabil că e un pic greu să treci de la funcția de Prim-ministru la funcția de primar. Probabil că, în prima fază, e o trecere mai greoaie. Pe de altă parte, presupun, cum e în cazul lui Emil Boc, sau cum e în cazul lui Ilie Bolojan,  satisfacțiile pe care le ai acolo, făcând lucruri concrete, palpabile, care se văd, lumea vede ce faci, cred că satisfacția este enormă. Pentru mine, ca parlamentar, s-au amestecat stările, sentimentele de frustrare, cum a fost în cazul Legii violenței domestice, văzând cât mă chinui, cu satisfacția pe care am avut-o în momentul în care a trecut legea, a fost adoptată. Uneori se poate întâmpla să-ți termini mandatul și să vezi că nicio inițiativă în care ai crezut poate n-a avut sorți de izbândă, de multe ori din motive birocratice, pentru că sistemul parlamentar este destul de greoi, pur și simplu. Îmi amintesc că în cealaltă legislatură depusesem o lege privind manualele școlare, o altă mare problemă. Mi-am terminat mandatul  fără să pot promova acea lege. De abia după terminarea mandatului Legea a intrat la vot și, bineînțeles, a picat, pentru că atunci când inițiatorul nu poate să fie prezent la susținerea unui proiect de lege, aceasta pica la vot, pur și simplu. Acela a fost un mandat pe care l-am terminat cu o frustrare adâncă. În Parlament, atunci când vrei să ai rezultate și muncești pentru asta, e mai dificil ca la final să poți să ai satisfacții. Plus că, trebuie să vă mai spun ceva: de multe ori faci o lege, dar poate că ea nu prea e aplicată. Vă dau exemplul din acest mandat. Am modificat Legea Audiovizualului, în care spuneam că documentarele de la televiziuni trebuie subtitrate în limba română, pentru că surzii se uită la televizor, la emisiunile noastre românești, dar nu înțeleg nimic. Ei înțeleg mult mai mult văzând filme străine, dar când văd un film românesc ei nu înțeleg ce se întâmplă în filmul ăla românesc pentru că nu e subtitrat. Se uită la documentare difuzate de televiziunile românești și nu înțeleg despre ce-i vorba, și aici nu e o interpretare. Trec peste faptul că, la noi, conferințele de presă ale unor decidenți importanți nu sunt însoțite de interpretul LSR. Din punctul ăsta de vedere nu am decât sa-l felicit pe primarul din Cluj, Emil Boc, unde de peste un an ședințele de consiliu local, transmise live, au interpret în LSR, e una dintre foarte puținele primării care face așa ceva. După ce am modificat Legea Audiovizualului în acest fel, ce să vezi? Legea aproape că nu se aplică. De ce? Pentru că, din păcate, televiziunile au considerat că nu au documentare, ci reportaje, în timp ce legea face referire la documentar și nu la reportaj. Au găsit o chichiță inumană, aș putea spune. Am fost la CNA, am încercat să am discuții, să le explic că totuși e o lege în vigoare, că trebuie să le asiguri și persoanelor surde dreptul la informare. Legea există, dar au găsit breșa. Am stat și am filosofat în sedințele din CNA despre diferența dintre documentar și reportaj.

 

Fără să se mai facă referire în niciun fel la sensul legii, al prevederilor legale.

Da. Adică, ceea ce era documentar până în momentul când a intrat legea în vigoare, dintr-o dată, în grila de programe, a devenit reportaj. Cum e posibil?!

 

Nu aș vrea să încheiem fără a face referire la un capitol important al pozițiilor publice pe care le-ați avut, despre reforma parlamentară și despre modul de funcționare a Camerei Deputaților, a Parlamentului nostru, dezbatere spre care nu s-au îndreptat mulți parlamentari la modul pozitiv.

Din păcate, aici putem spune că se vede foarte clar voința parlamentarilor, pentru că Regulamentul Camerei Deputaților și al Senatului depinde în totalitate de Parlament. Doar noi, parlamentarii, îl putem modifica. Este evident, am spus lucrul acesta și în legislatura din 2008, dar și în Campania din 2016, că, pentru a da Parlamentului greutate, în sensul de a arăta publicului că suntem responsabili, sunt lucruri care trebuie schimbate în Regulament. Stând doar și având speranța că fiecare persoană e conștientă, responsabilă, nu merge, nu funcționează. Unii sunt, alții nu sunt. Cert e, una peste alta, când tragi linia, Parlamentul arată prost, încă din 2004, din ce în ce mai prost, de când programul Parlamentului s-a schimbat și dezbaterile din plen sunt din ce în ce mai anoste, mai sterile, nu merg în profunzime. Faptul că s-a mutat activitatea în comisii nu e neapărat rău, comisia, până la urmă, e laboratorul legii, e foarte bine ce se întâmplă acolo. Dar faptul că în plenul Parlamentului nu se mai dezbat legile decât ca principiu, despre pozițiile cu privire la filosofia legii, aceasta este cauza stării de azi. Pe vremuri, când am prins perioada mea de jurnalist, până prin 1998, îmi amintesc perfect ce se întâmpla, era votată nu legea în întregime, ci articol cu articol, fiecare articol de lege era dezbătut și votat. Se ajungea ca și ziua de vineri să fie zi lucrătoare în plen. Acuma, că ne place, că nu ne place, ăsta este adevărul, noi am fost, până la pandemie, cam 10 ore pe săptămână, cumulate în comisii și plen. Ceea ce este infinit de puțin.

 

Prin urmare, e nevoie ca parlamentarii să lucreze la Regulamentul Camerei Deputaților?

Da. Mai spuneam, chiar dacă știu că nu mă fac simpatico deloc colegilor mei, dar ăsta este adevărul, sunt colegi de la toate partidele pe care poți să nu-i vezi cu lunile, chiar te întrebi „o fi plecat, și-o fi dat demisia?”. Nu se întâmplă nimic. Sunt colegi care pot să semneze condica de la ședințele de comisii fără ca să fie prezenți în sedințele de comisii. Sunt președinți de comisii care pot să nu convoace comisia cu lunile, că nu are nicio problem, nu ai cum să-l tragi la răspundere, nu ai ce să-I faci. După aceea, sigur, continuăm cu relația cu Guvernul. Iar, nu e în regulă nici acolo ce se întâmplă. De ce să mai faci audieri ale celui propus să fie votat ca ministru, dacă nu are niciun efect? De ce să mai depui moțiuni simple, dacă nu are niciun efect? Se poate chema ministrul în Parlament, la Ora ministrului, și faci acolo dezbateri de o oră pe subiect. Avem în Parlament foarte multe lucruri care sunt de umplutură, care pe mine mă deranjează, pe alții nu. Faptul că poți să vii la final de mandate și să spui că tu ai făcut peste 100 de initiative legislative, dincolo de faptul că dacă ai fi în situația asta ar presupune că ești obsesiv-compulsiv, ai o problemă. Nu ai cum. Eu am 9 inițiative, două rămân în Parlament, probabil că vor intra în dezbatere în cealaltă legislatură. Dar când spui că „am avut propriile mele initiative legislative” trebuie să fii cinstit cu cetățeanul, este vorba despre inițiativa legislativă pe care ai gândit-o tu, e idea ta, e proiectul tău, e documentarea ta. Pentru faptul că tu semnezi inițiativele altor colegi, în sensul că ești doar susținător, coautor, dacă vrei, ar trebui măcar, dacă tot le prezinți public, să faci diferența între ele. O să spuneți că sunt chițibușară. Nu e adevărat. Spune ceva despre noi, inclusiv faptul că ne asumăm că suntem autori de initiative legislative fără să fim asta. Am cerut inclusiv să se facă această diferență în regulament, asta pentru că, sunt sigură, sunt colegi, din toate partidele, căci nu e vorba aici de PNL, este tot Parlamentul, în ansamblu, sunt colegi despre care nu știu dacă au avut o inițiativă proprie. Trebuie să spui „da, sunt cosemnatar la o sută de initiative legislative făcute de alții”. Par nimicuri, dar spun foarte mult despre noi, despre cum ne ascundem în spatele condicii, pe care o semnăm desi nu suntem prezenți, despre cum chiulim din plenul Parlamentului, dar putem să ne motivăm absențele cu niște hârti scrise de mână frumos. Da, vorbim și avem un limbaj și niște gesturi în Parlament, pentru care în Parlamentul European ai fi trimis fix acasă, cu o sancțiune, cu ceva. Cu siguranță, acolo nu arăți degetul fără să fii sancționat. Cu siguranță, acolo, dacă ți se spune că ai două minute pentru intervenție, dacă ai depășit două minute, ești invitat să te duci înapoi, la locul tău. De multe ori ar fi fost mult mai important să vorbim în Parlament de conținutul legii, decât să vorbim de etichetarea opozantului.

 

În final, vă rog să vă referiți la un proiect politic care vă tentează pentru anul viitor, după finalul acestui mandat de parlamentar.

Cu siguranță ar trebui să urmăresc cu atenție aplicarea legilor pentru comunitatea surzilor, plus că mai sunt câteva lucruri pe care nu am putut să le reglementez prin legi, ele trebuind reglementate la nivel de ministere, și sper să găsesc mai departe deschidere în acest sens. Doi la mână, subiectul traficului de personane și al copiilor dispăruți, credeți-mă, scoate la suprafață niște monstri ai societății și n-aș vrea deloc să abandonez subiectul acesta doar pentru că nu mai sunt în Parlament. Cred că pot să fac lucruri și din afara Parlamentului.

 

Cu siguranță!

Mult succes în continuare. Mulțumesc pentru răspunsuri.

Și eu, pentru răbdare și pentru că m-ați ascultat.

 

Fotografie asociată postării de pe Facebook din 27 iulie – Adriana Săftoiu față în față cu o fată mionoră abuzată, adăpostită la un centru pentru protecția și integrarea victimelor traficului

Profil autor

Horea Băcanu
hsquareANm
Sociolog, strateg de comunicare și manager de presă online, a cercetat fenomenul puterii în textele de ficțiune contemporană. A aplicat și continuă să dezvolte metode de analiză calitativă asupra discursivității din textele politice. Este angrenat în proiecte de comunicare publică și consultanță, dar și comunicator la Universitatea de Vest din Timișoara. Citește și scrie presă, literatură și social-media, alternativ sau simultan.
Articol susținut de...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

„Dacă vocea mea ar fi auzită de decidenții publici, aș spune că Educația este principala investiție și motor pentru viitor. Apoi, infrastructura și IT-ul vin să ofere cadru pentru a crea valoare adăugată. ”

„Ne dorim să implementam în școli. Pe termen lung ne dorim să creăm soluții pentru dezvoltarea socio-emoțională pentru toti copiii, în mediu educațional.”

Formular
de contact

Ai o întrebare sau o neclaritate? Trimite-ne un mesaj folosind formularul de mai jos sau contactează-ne la unul dintre canalele social media.

Acest site folosește cookies pentru a asigura cea mai bună experiență de navigare. Prin continuarea navigării ești de acord cu Politica de confidențialitate a site-ului.