cp-foto2-an
Cristian Pătrășconiu (2020)

Cristian Pătrășconiu: „Omul cu care am intrat în dialog e mai important decât mine”

„Timpul de acum curge mult mai repede, oamenii își iau ficțiunea din alte ”rezervoare” – din video, din jocuri, din gagdeturi, din noile tehologii. Cred că e ceva periculos. Și mai cred foarte tare că avem o nevoie vitală de literatură – și pentru sufletul nostru, și, e o bătălie mare acum aceasta, pentru a încetini timpul.  Ca să gândim bine, profund, avem nevoie de timp, de mult timp; literatura e (și) o excelentă pedagogie despre virtuțile lentorii.”

Profil invitat

Nume: Cristian Pătrășconiu
Profesie: Jurnalist și scriitor, a fost senior editor la ziarul Cotidianul şi senior editor la Realitatea TV. A publicat un volum de versuri – Spectralia (1997). A fost director-adjunct al Institutului de Studii Populare (ISP). A semnat volumul Repere intelectuale ale dreptei româneşti, alcătuit din zece interviuri realizate de Cristian Pătrăşconiu în perioada februarie-octombrie 2010.
Data nașterii: 3 decembrie, 1976
Orașul curent: București

Cristian Pătrășconiu: „Omul cu care am intrat în dialog e mai important decât mine”

„Timpul de acum curge mult mai repede, oamenii își iau ficțiunea din alte ”rezervoare” – din video, din jocuri, din gagdeturi, din noile tehologii. Cred că e ceva periculos. Și mai cred foarte tare că avem o nevoie vitală de literatură – și pentru sufletul nostru, și, e o bătălie mare acum aceasta, pentru a încetini timpul.  Ca să gândim bine, profund, avem nevoie de timp, de mult timp; literatura e (și) o excelentă pedagogie despre virtuțile lentorii.”

Profil autor

Robert Șerban
image
Scriitor, jurnalist, editor și om de televiziune. Realizator și moderator al emisiunii de televiziune Piper pe limbă (TVR Timișoara), redactor al revistei Orizont, editorialist al revistei 24 FUN, redactor-șef al rețelei oradeștiri.ro, publicist comentator la Banatul Azi. Lucrează la Aquatim, pe postul de consilier. Este licențiat al Facultății de Arte și Design, secția Istoria și Teoria Artei, Universitatea de Vest Timișoara (2011), și licențiat al Facultății de Construcții, Universitatea Politehnica Timișoara (1995). A publicat peste douăzeci de volume de poezie, interviuri și dialoguri, creațiile sale fiind prezente în zeci de antologii. Este președintele Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara (FILT), care în 2021 va ajunge la un deceniu de existență. Parte din volumele sale au fost traduse în germane, franceză, sârbă și maghiară.

Profil invitat

Nume: Cristian Pătrășconiu
Profesie: Jurnalist și scriitor, a fost senior editor la ziarul Cotidianul şi senior editor la Realitatea TV. A publicat un volum de versuri – Spectralia (1997). A fost director-adjunct al Institutului de Studii Populare (ISP). A semnat volumul Repere intelectuale ale dreptei româneşti, alcătuit din zece interviuri realizate de Cristian Pătrăşconiu în perioada februarie-octombrie 2010.
Data nașterii: 3 decembrie, 1976
Orașul curent: București
Ajustează:
  • A  A  A  A  
Ascultă:
Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Timp de citire: 10 min
Autor fotografii: arhivă personală invitat

Cristian Pătrășconiu, provocat la conversație de Robert Șerban

 

În primăvara acestui an, numele tău, dragă Cristi, a apărut pe coperta a patru cărți, toate publicate de către Editura Universității de Vest. Două antologii de texte, unde ești coordonator (Treizeci, anii de după și Marea Unire. Prima sută) și două cărți de interviuri (Comunismul de apoi și De taină), unde ai pus laolaltă dialoguri cu diferite personalități, realizate de tine între anii 2014 și 2020. E anul Pătrășconiu!

În anul covidului, da, e un an bun pentru mine – însă e așa, cu aceste patru cărți care mă bucură foarte mult (și anul încă nu s-a terminat…), pentru că sunt, și aici, în aceste cărți, împreună cu oameni minunați. Am mai spus-o, o să o spun de fiecare dată când va fi vorba despre acest volume – nu sunt cărțile mele, sunt cărțile noastre, al tuturor celor care mi-au făcut onoarea și bucuria de a participa la proiectele care subîntind aceste volume.

 

Cărțile care antologhează interviuri cu personalități aduc laolaltă oameni diferiți, uneori atât de diferiți, încât sunt inamici pe față ori se detestă în tăcere. Ți s-a întâmplat să vezi scântei din astfel de alăturări? Dar împăcări?

De regulă, când imaginez arhitectura unui volum care adună mai mulți oameni, încerc, pe cât se poate, să evit alăturări care ar putea provoca turbulențe. Formula ”pe cât se poate” e foarte potrivită aici; nu am cum să știu toate liniile de conflict din trecutul celor care ar putea sta, la o adică, împreună, într-o carte. Ca să revin direct la întrebare: au existat două situații – care însă nu au legătură cu volumele de anul acesta, ci cu unul anume despre doctrinele de dreapta de la noi (mă refer la ”Repere intelectuale ale dreptei românești”) –, în care urmărările au fost, așa-zicând, mai cu scântei. Am ”navigat” bine, în cele din urmă, cele două situații – am, din nou, relații relativ cordiale cu cei doi mai vechi interlocutori din carte…

Împăcări, nu – nu m-am întâlnit cu asemenea situații până acum; cum ți-am zis –, încerc să nu pun într-o carte oameni despre care știu că sunt certați între ei. Pe cât posibil…

 

Ai fost aproape de lumea politică, în urmă cu mai mulți ani. Nu-mi poți spune că e o lume de vis, fiindcă o cunosc și eu (ca mai toată lumea) și nici nu cred că ai avut norocul să nimerești chiar într-o oază. Ce amintiri ai despre acea lume?

Nu e o mănăstire de maici ”lumea politică” – confirm și eu, împreună cu tine. Nici nu aveam așteptări în acest sens și cred că oricine le-ar avea, ar fi, ca să fiu politicos, profund nerealist. Am multe amintiri – și de tot felul: de la naivități incredibile, până la cinisme greu de imaginat, de la momente de generozitate adevărată, până la meschinării jalnice, josnice ale unor oameni care au o imagine publică mult prea bună în raport cu ceea ce sunt ei în realitate, în momentele în care nu au o cameră tv ațintită pe ei. Multe dintre experiențele mele care au legătură cu lumea politică sunt amare; le iau însă acum – și trebuie să spun că nu a fost așa chiar de la bun început – ca pe niște lecții importante, tonice, de viață.

 

Care dintre intervievații tăi a fost cel mai dificil? De la cine ai scos cuvintele cu cleștele? Ai un top patru?

Aș răspunde, cumva, ”din lateral” aici. E mai dificil cu acei interlocutori – intelectuali – care se comportă ca niște politicieni, ținând cu obstinație o linie de discurs indiferent de nuanțele sau de direcția întrebărilor mele. Nu ar fi vorba neapărat de ”a scoate cu cleștele” cuvintele de la aceștia, ci de a-i aduce, pe cât e posibil, la tematica dialogului. Am avut situații de acest gen – nu multe și, dacă stau să mă gândesc bine, cam toate cu interlocutori străini. Uneori mai las și la transcriere să se vadă mica mea iritare – prin vreo replică seacă sau prin repetarea de două, de trei ori, sub altă formă, a uneia și aceleiași întrebări. Însă cel mai bine se ”vede” (se simte, de fapt – acesta este verbul cel mai potrivit) pe dictofon –, cum pufăi, uneori, cum mormăi, cum bat nervos cu degetele în masa pe care e aparatul de înregistrare. Situații de acest gen au fost însă excepții, nu regulă. A, și mai e ceva: la începutul unui dialog pot fi situații în care interlocutorii mei să fie obosiți; e ceva uman, ceva firesc – cel mai adesea, remontăm din mers și ajungem, relativ rapid, în situația în care între noi doi se instalează minima încredere, care implică minima deschidere pentru a fi, cum se cuvine, în dialog.

 

 

Cristian Pătrășconiu (fotografie din arhiva personală)

Acum doi ani, cu Antonio Lobo Antunes, pe Calea Victoriei – vorbeam despre moarte, sânge, suflet și, la un moment dat afară, îmi face semn să opresc dictofonul și să privesc. Era primăvară și pe stradă trecea primăvara – brunetă, superbă, unduindă, cu un lanțișor discret prins la gleznă. Ca o felină. Sau ca o gazelă. ”Privește”, mi-a spus unul dintre cei mai mari scriitori ai acestei lumi de acum.

Ce întâlnire, pentru un interviu, e de neuitat?

O, Doamne! Sunt multe; chiar sunt foarte multe. Înainte de orice, vreau să spun neapărat: sunt un foarte mare norocos. Pentru că am avut privilegiul să cunosc atâția oameni cu adevărat excepționali. Eu văd interviul și ca o (posibilă) întâlnire; nu simplă, convențională, ci una de adâncime, o întâlnire adevărată, autentică. Am o ”cutie” mare cu asemenea amintiri. Uite, dacă scot la întâmplare: tăcerea extraodinară a doamnei Catherine Cusset și dialogul nostru aproape pe șoptite; cafeaua turcească pe care am băut-o la NEC, ascultându-l pe domnul Pleșu și dialogul nostru; vasele pe care le-am spălat împreună cu Neagu Djuvara în bucătăria domniei sale și dialogul nostru; ora, magică pur și simplu, de conversație telefonică, dintr-o duminică de acum vreo două luni, cu David Grossman.

Sau, acum doi ani, cu Antonio Lobo Antunes, pe Calea Victoriei – vorbeam despre moarte, sânge, suflet și, la un moment dat afară, îmi face semn să opresc dictofonul și să privesc. Era primăvară și pe stradă trecea primăvara – brunetă, superbă, unduindă, cu un lanțișor discret prins la gleznă. Ca o felină. Sau ca o gazelă. ”Privește”, mi-a spus unul dintre cei mai mari scriitori ai acestei lumi de acum.

Și mai am amintiri de acest fel… Multe.

 

Chiar există întrebările grele? Care ar fi una dintre ele?

Chiar aceasta, dragă Robert – prima întrebare din  bifurcația de mai sus – e una dintre întrebările cu adevărat grele. Pentru că mă îndeamnă să merg spre, să îi zic așa, sisemul meu de referință. Spun, cu voia ta, încă puțin despre mine – și te rog să mă ierți că par că mă întind ca o gumă de mestecat ; și, la fel, îi rog pe cititorii posibili ai dialogului nostu să nu se supere în legătură cu această ego-extensie. Eu gândesc așa: am întrebări grele uneori în construcția dialogurilor mele, am întrebări-capcană (așa cum am și întrebări-confetti!), dar ele nu sunt niciodată căutate. Orice interviu care livrează o oarecare substanță are registre diferite – deci, și întrebări grele. La mine, însă, nu vin, gen, la minutul 5.30 sau, pe final, la 22.50 – ca o tăietură bine ascuțită, pe care trebuie să o pun dialogului în care sunt implicat. Nu simt nevoia niciodată, dar niciodată, să pun întrebări grele, cele mai grele imaginabile, cele mai ”îmbârligătoare” – încerc să pun întrebări directe,  (cât  mai) limpezi, (când suntem față în față) cât mai curate în raport cu privirea interlocutorului meu.

Tema aceasta – a întrebărilor grele – e cu adevărat grea. Pentru că ea ajunge, în doi timpi și trei mișcări, la un soi de viziune despre dialog, la, sunt prețios acum, dar nu mă pot abține, filosofia interviului. Am așa ceva, Robert – ai și tu așa ceva (și, doar între noi, să nu ne audă nimeni: de la tine am învățat multe în această privință) –, am un fel de a gândi faptul – minunat, miraculos uneori – de a fi în dialog  cu cineva.

Ca să nu mă învârt prea mult în jurul conceptelor – dacă aș fi făcut un interviu de talk-show, de kaft, știu design-ul acestei specii (dar nu îmi place) și ar fi fost mai simplu să indic diverse formule de întrebări grele. Însă, pentru ce fac, pentru ce facem amândoi – și ai toată admirația mea pentru ceea ce faci –, o întrebare ”grea” poate fi și un cuvânt care nu e urmat neapărat de o interogație, sau o întrebare grea poate fi o tăcere (care ascunde, dau numai un exemplu, intuiția faptului că un om din fața noastră e grav bolnav și că atunci, poate numai atunci, spune ceva ”de răscruce”, ceva despre care nu va mai vorbi nicicând altcândva).

Vreau să cred că nu am întrebări cu care am făcut ”gaură” în omul din fața mea – dar știu sigur, căci le-am gustat, am întrebări de pe urma cărora am înghițit o lacrimă după ce am ascultat ceea ce mi se răspunde, am întrebări de pe urma cărora mi-am mușcat, pe tăcute, buzele până la sânge. Și am și câțiva interlocutori după care, imediat după ce am terminat de întrebat, am vrut să fiu singur.

 

Preferi interviul față în față sau pe cel în care trimiți întrebările în scris interlocutorului, iar el tot în scris răspunde?

De departe: față în față. Pentru mine, e foarte important să văd ochii celei sau ai celui cu care vorbesc. Acolo, în privire, în relația care se construiește între două perechi de ochi, o privire care susține o altă privire, o privire care compune cu o altă privire, acolo e ceva vital, energetic pentru mine și pentru cum înțeleg eu faptul de a fi în dialog. Din păcate, nu e mereu posibilă această situație, pentru mine, ideală. Pe altă parte, ies interviuri substanțiale, unele chiar minunate, din punctul meu de vedere, și ”în scris”.

 

Cu cine ți-ai dori să stai de vorbă pentru un interviu? Care e “ținta” dorită, dar neatinsă?

Nu am o țintă absolută. Dar sunt, desigur, foarte mulți intelectuali – și nu numai literați, vreau să menționez – cu care aș fi emoționat și onorat să am un dialog, să fac un interviu. Umplem o bună parte a acestei pagini de revistă dacă îi înșir. Bunăoară, la orice oră din zi și din noapte, aș avea un set de întrebări pentru Mario Vargas Llosa. Sau pentru Paul Auster. Sau pentru Martin Amis. Sau pentru J. Franzen ori David Logde. Sau – omul e uluitor – pentru Daniel Day Lewis. Sau pentru Michel Houellebecq. Sau pentru Orhan Pamuk. Sau pentru Lars von Trier, Almodovar, Anna Netrebko. Dar sunt mulți, foarte mulți interlocutori ”foarte de sus” cu care aș vrea să fac un interviu. Cu unii sunt încrezător chiar că voi face – am mult timp în față…

 

Te-a pus vreun răspuns în dificultate? Te-ai blocat?

Blocaj paralizant – niciodată. Și aceasta, nu pentru că aș fi vreun ”cyborg” de neclintit din punct de vedere emoțional, ci, în mod fundamental, fiindcă interviurile pe care le fac eu nu sunt spontane; ele au o poveste în spate, un scenariu – și, altfel, țin destul de mult ”în control” discuția. Dificultate, da, în sensul în care, uneori, ceea ce vine de la interlocutorul meu depășește puterea mea de înțelegere – și mi se pare onest să recunosc aceasta, dimpreună cu amănuntul, important, că a face interviuri e, cred, pentru cel care pune întrebările, și o școală a învățării. Deci, da – dificultate, provocare și foarte multe de învățat. Mai e ceva: când limba în care are loc interviuri e alta decât limba română, am o anumită stare de încordare, e ca și cum îmi impun să am un fel de bonus de atenție la purtător. Ies multe lucruri faine și de pe urma acestui spor de atenție pe care îl activez în situațiile despre care spuneam mai sus, când nu vorbesc în limba mea maternă cu interlocutorul meu.

 

Care e gafa de care, ca intervievator, îți vine să râzi când ți-o amintești?

E una anume – dar despre care nu îmi vine să rând, or, dacă dau să râd, nu e chiar râsul meu. E o gafă – pe care am făcut-o acum vreo 10-12 ani – față de un om la care țin enorm. O gafă care mi-a livrat una dintre cele mai importante lecții despre faptul de a fi în dialog. E o gafă despre inadecvare – am pus ”în scris” întrebări care aveau rostul lor doar dacă aș fi fost față-în-față cu interlocutorul. Nu am fost deloc inteligent atunci.

 

Te-a manipulat vreun interlocutor? S-a prefăcut că-ți răspunde și n-a făcut-o?

Un interviu, un dialog implică (și) strategii de negociere. Nu aș folosi aici în sens negativ termenul de ”manipulare”, dar e evident că, în cadrul acestui proces de negociere, sunt mulți cei care vor să transmită ceva anume, chiar dacă o întrebare sau alta nu se referă la ceea ce au dumnealor de transmis. Găsesc că e ceva firesc sau, în orice caz, inevitabil – dacă vorbim fie și numai de(spre)intelectuali, e bine să nu uităm că avem de-a face cu personalități de regulă accentuate, cu ego-uri puternice. Așadar, da, negociem, negociez și eu, având cu mine, în minte, multe trucuri prin care pot recalibra o discuție care merge într-o direcție nu neapărat dintre cele dorite de mine. Încă o dată, însă: nu merg pe conotația negativă a conceptului de manipulare – câmpul în care au loc dialogurile mele culturale nu e unul al conflictului, al kombat-ului. Dimpotrivă, cred că e unul al unui joc de sumă pozitivă. Câștigăm împreună.

 

Cu cine ai făcut interviu, dar nu l-ai publicat? De ce?

Unul singur, din sutele de dialoguri pe care le-am făcut până acum: cu Emil Brumaru. Nu știu dacă e ultimul său interviu; cu siguranță însă că e printre ultimele. Am făcut înregistrarea – ”brutul” conversației noastre – și a rămas că, după transcriere, să vadă textul și domnul Brumaru și să îl ajusteze, să îl rotunjească. Abia forma aceea ar fi fost cea publicabilă – așa am convenit de la bun început. Interviul – trebuie să spun aceasta, foarte frumos, atât de delicat – nu va fi publicat niciodată; am promis ceva și mă voi ține de cuvânt.

 

Interviul e un gen jurnalistic care (încă) are cârlig la cititor. Oricum, unul mai mare decât altele, care poate deturna cititorul și spre cărțile (opera) celui intervievat, dacă răspunsurile sunt spectaculoase. Sau poate mă înșel…

Îmi vine să spun: Doamne ajută! Cred, mai mult, că orice, dar orice (fie truc, fie ”dihanie”, fie întâlnire, fie chiar și interviu) ajută oamenii să se întoarcă spre cărți, spre literatură, merită salutat, lăudat, celebrat.

 

Ai debutat cu un volum de poezie. Ai scris excelente reportaje. Ești în preajma scriitorilor tot timpul. Nu te tentează să faci literatură? De ce?

Acum nu mă mai tentează. ”Firește că exagerez” – ai putea zice (încă o dată). Și eu aș spune că, da, am avut, ca o obsesie, mult timp gândul acesta – că aș putea scrie literatură, că ar fi bine să caut în mine literatură, literatura mea. Dar acum sunt, pe cinstite, și de mai mulți ani încoace, foarte relaxat: nu am nimic de demonstrat nimănui în această privință, nici măcar mie însumi. Sunt și împăcat și foarte bucuros să fiu un cititor de cursă lungă de literatură. Cred că niciodată nu am citit așa de mult și nu am înțeles atât de multe din literatură ca în ultimii ani.

 

Există un numitor comun al scriitorilor pe care i-ai “descusut” de-a lungul anilor?

Sunt mulți și foarte diferiți între ei scriitorii cu care am făcut dialoguri. Diversitatea, iată, ar putea să fie o constantă. Apoi, am mai zis, eu încerc să fac o poveste când fac un interviu – o poveste despre un scriitor, despre o carte a unui scriitor, despre o obsesie, o temă a unui scriitor, despre un moment anume, despre un personaj anume. Povestea, ”principiul poveștii” (dacă îmi dai voie să spun așa), ar putea fi o altă notă comună. O altă recurență care apare în dialogurile cu foarte mulți dintre scriitorii cu care intru în dialog ține de viziunea acestora cu privire la actul de a scrie – încerc, cât mi se permite, ”să arunc un ochi” în laboratorul de creație. Și, ceva foarte important pentru mine, ceva care ține de felul meu de a gândi și înțelege această specie dificilă care e interviul: când fac un interviu, întotdeauna, interlocutorul meu, cel care îmi face onoarea să răspundă întrebărilor mele, e mai important decât mine. Omul din fața mea, omul cu care am intrat în dialog e mai important decât mine – în acest sens, interviul e pentru el.

 

Lumea literară își pierde puterea, percutanța și ecoul pe care îl avea. Scriitorul nu mai are aura de acum 30-50-70 de ani. Unii dintre scriitori, mai ales cei care au „prins” acele vremuri, resimt asta. Realitatea aceasta se datorează și dezertărilor morale pe care le au la activ și care s-au cumulat, sau doar unei normalități, care spune că literatura e o plăcere ca oricare alta, iar scriitorul, un artist, ca alții?

Nu aș idealiza ceea ce a fost cu 3, cu 5, cu 7 decenii în urmă. În sensul că nu aș paria, până la capăt, pe capitalul de etică la purtător al scriitorilor de atunci. Când spun asta am convingerea puternică și că, de pildă, în arhivele CNSAS de la noi, sunt încă multe – și urâte – de aflat despre scriitori, despre mulți scriitori.

Ce e acum nu știu dacă e chiar normalitate, dar e, sigur, ceva descurajant. Nu exclud dimensiunea etică, ”dezertările morale” cum spui tu, dacă e să evaluez ce se întâmplă. Cred însă că e ceva mai profund – cred că nu mai trăim, formula e a unui mare scriitor, într-un timp al scriitorilor. Timpul de acum curge mult mai repede, oamenii își iau ficțiunea din alte ”rezervoare” – din video, din jocuri, din gagdeturi, din noile tehologii. Cred că e ceva periculos. Și mai cred foarte tare că avem o nevoie vitală de literatură – și pentru sufletul nostru, și, e o bătălie mare acum aceasta, pentru a încetini timpul. Ca să gândim bine, profund, avem nevoie de timp, de mult timp; literatura e (și) o excelentă pedagogie despre virtuțile lentorii.

 

Tocmai timpul pare că lipsește tot mai mult din ecuații, și asta pentru că și-a mărit viteza. Tu simți că se comprimă? Ești mai eficient decât acum cinci ani sau 10 ani? Ce destinație ai da unei ore în plus pe zi, dacă ți s-ar oferi?

La prima întrebare, răspunsul e clar și tranșant, da.  Se comprimă, îmbătrânim și e nașpa! Când îmi pui întrebarea aceasta, am 43 de ani și, în câteva luni fac 44.  E un număr rotund – dar el al dracului de enervant, pentru că nu înțeleg cum a trecut așa de repede timpul –, ieri eram la UVT, la Filosofie, și bobinam (mă rog, ce bobinam… și ce nu ”bobinam”?), și azi, mâine-poimâine, am 44 de ani. Mi se pare (aproape) inadmisibil.

Sunt, pe de altă parte, mai eficient, mai deștept decât acum 5 sau 10 ani – dar, e esențial, și mai sceptic și mai obosit. Poate că, mai obosit, deci și mai calm – ceea ce nu e, în definitiv, foarte rău.

Aș vrea să cred despre mine că, dacă aș avea oră în plus în fiecare zi – a propos, ce întrebare grea & ce întrebare splendidă! –, aș fi, cât de mult, la limită cu toată ființa mea, pentru alții. Dar, nu așa, înalt, monumental, statuar. Ci firesc, gen: vorbind cu A.B. despre serialele netflix, făcând o limonadă unor doamne venerabile de la care am învățat enorm, vorbind (mai) mult cu ai mei (foarte ai mei, ca să zic așa – și nimic în plus, căci e viața  numitor comun al scriitorilor pe care i-ai “descusut” de-a lungul anilor?mea privată, la care țin), stând pe scaun în liniște, câteva minute, așa cum am învățat când am locuit în Siberia, făcând un ceai negru, aspru, dar cu lapte și cu mare atenție, citind un text scurt și bun, dând un telefon ”strategic” – de pe urma căruia știu că aș căpăta ceva suculent – unor oameni mult mai importanți decât oamenii zilei.  Și multe altele. Sigur: nu aș face revoluții & reforme, vorba unui domn politician din epoca lui Gică Hagi. Am spus mai înainte – ”aș vreau să cred despre mine”… În sensul că lucruri, gesturi, fapte din speciile astea găsesc firesc că ar trebui să le fac, că ele sunt, acum, pentru mine, cele normale, firești, vitale, dacă aș avea un supliment de buget de timp. Dar în timpul real, în – uneori  teribilul, cruntul – timp real, probabil că ar fi și unele ajustări.

 

Îți propun un joc imaginar. Dacă ai fi obligat să practici o meserie, nu din zona culturală, ci una care ar necesita manualitate și efort fizic, ce ți-ar plăcea să știi să faci? Care crezi e cea mai spectaculoasă meserie din lume și de ce?

Multe. Cu adevărat multe aș vrea să fac. Aș fi putut juca fotbal destul de sus și mi-ar fi plăcut să o fac, dacă nu era o mică (și, probabil, binecuvântată) nenorocire la genunchi. Mi-ar fi plăcut, de asemenea, sau, hai să spun altfel, m-ar fi relaxat ceva în zona pescuitului și vânătorii. De asemenea, am anumite dexterități în acest sens din copilărie, m-aș fi descurcat în chestiuni legate de grădinărit – și poate că nu e încă timpul trecut pentru așa ceva.  Și, dincolo de acestea, deși nu e vorba numai de manualitate și de efort fizic, mi-ar fi plăcut să fiu medic-chirurg. Chirurg, cardiolog, neurochirug. Să pot să scot oameni din anticamera morții. Orice fel de oameni.

Cred, pe de altă parte, că, într-adevăr, cea mai spectaculoasă meserie din lume e să trăiești, să fii în viață și să ai, cât poți de mult, ochii deschiși. Ochii larg deschiși. De fapt, aceasta nici nu e măcar o meserie – e, pur și simplu, o minune, un miracol… Să deschizi ochii dimineața și încă o zi să se întindă înaintea ta.

 

 

Cristian Pătrășconiu (fotografie din arhiva personală)

Sunt, pe de altă parte, mai eficient, mai deștept decât acum 5 sau 10 ani – dar, e esențial, și mai sceptic și mai obosit. Poate că, mai obosit, deci și mai calm – ceea ce nu e, în definitiv, foarte rău.

Profil autor

Robert Șerban
image
Scriitor, jurnalist, editor și om de televiziune. Realizator și moderator al emisiunii de televiziune Piper pe limbă (TVR Timișoara), redactor al revistei Orizont, editorialist al revistei 24 FUN, redactor-șef al rețelei oradeștiri.ro, publicist comentator la Banatul Azi. Lucrează la Aquatim, pe postul de consilier. Este licențiat al Facultății de Arte și Design, secția Istoria și Teoria Artei, Universitatea de Vest Timișoara (2011), și licențiat al Facultății de Construcții, Universitatea Politehnica Timișoara (1995). A publicat peste douăzeci de volume de poezie, interviuri și dialoguri, creațiile sale fiind prezente în zeci de antologii. Este președintele Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara (FILT), care în 2021 va ajunge la un deceniu de existență. Parte din volumele sale au fost traduse în germane, franceză, sârbă și maghiară.
Articol susținut de...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

„Clar, România nu e o țară ideală, dar n-aș pleca niciodată și nu-mi voi îndemna copiii să plece, decât dacă ei vor dori să facă asta. Eu cred că totuși o doză de patriotism de bun simț nu va strica niciodată nimănui. Și dacă toți copiii buni pleacă din țara asta nu e o soluție. Chiar ar trebui ca oamenii competenți să stea acasă și să vadă de țara asta un pic.”

Scriitorul Dorin Tudoran, unul dintre rarii contestatari din interior ai regimului comunist, emigrat mai apoi în America alături de soție și fiu, acum 35 de ani, este unul dintre modelele culturii române și ca poet și ca model etic. Despre premiata cu Nobel din acest an, Louise Glück, despre memoria tatălui poet, despre filonul familial al răzvrătirii, dar și despre căderea sau supraviețuirea visului american, pasiunile și energiile consumate în politică, despre trecerea de la poezie la roman, despre inspirație și ratare, ori despre poezia proaspătă, toate sunt povestite lent de Dorin Tudoran, în cadrul dialogul prilejuit de FILTM 2020. La final, vocea poetului recită două poezii, una mai veche, alta mai nouă.

„Ne dorim să implementam în școli. Pe termen lung ne dorim să creăm soluții pentru dezvoltarea socio-emoțională pentru toti copiii, în mediu educațional.”

Formular
de contact

Ai o întrebare sau o neclaritate? Trimite-ne un mesaj folosind formularul de mai jos sau contactează-ne la unul dintre canalele social media.

Acest site folosește cookies pentru a asigura cea mai bună experiență de navigare. Prin continuarea navigării ești de acord cu Politica de confidențialitate a site-ului.