DB1an
Daniela Bostan (profilul de Facebook)

Daniela Bostan: ”Toate sălile sunt pline când jucăm și publicul este tânăr. Asta înseamnă că teatrul are un viitor mare”

„ Că a trebuit să avem măști și să păstrăm distanța, aici a fost puțin mai dificil, pentru că sunt spectacole în care apropierea fizică chiar e necesară. Cu masca a fost o provocare, pentru că emiterea sunetului e alta când ai mască. Dar, atunci când gândești pozitiv și ai oameni în jurul tău care fac cu pasiune această meserie, nu o mai vezi ca pe o piedică, ca pe un obstacol, nu mai e așa de dificil. În plus, știi foarte bine că este pentru protecția celor din jur și a ta. Accepți și mergi mai departe. E ca și cum ar trebui să porți un cojoc într-un spectacol pe care îl joci vara.”

Profil invitat

Nume: Daniela Bostan
Profesie: actriță, trainer de public speaking
Data nașterii: 14 octombrie, 1977
Orașul curent: Timișoara

Daniela Bostan: ”Toate sălile sunt pline când jucăm și publicul este tânăr. Asta înseamnă că teatrul are un viitor mare”

„ Că a trebuit să avem măști și să păstrăm distanța, aici a fost puțin mai dificil, pentru că sunt spectacole în care apropierea fizică chiar e necesară. Cu masca a fost o provocare, pentru că emiterea sunetului e alta când ai mască. Dar, atunci când gândești pozitiv și ai oameni în jurul tău care fac cu pasiune această meserie, nu o mai vezi ca pe o piedică, ca pe un obstacol, nu mai e așa de dificil. În plus, știi foarte bine că este pentru protecția celor din jur și a ta. Accepți și mergi mai departe. E ca și cum ar trebui să porți un cojoc într-un spectacol pe care îl joci vara.”

Profil autor

Alexandra Cioapo
image (1)
Jurnalistă, masterandă, om de comunicare. Fascinată de oameni și de poveștile lor.

Profil invitat

Nume: Daniela Bostan
Profesie: actriță, trainer de public speaking
Data nașterii: 14 octombrie, 1977
Orașul curent: Timișoara
Ajustează:
  • A  A  A  A  
Ascultă:
Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Timp de citire: 15 minute
Autor fotografii: Arhiva personală Daniela Bostan (Facebook)

Daniela Bostan, provocată la conversație de Alexandra Cioapo

 

O avem alături de noi pe Daniela Bostan, actriță la Teatrul Național Timișoara și este cea care a dat naștere proiectului „Arta de a vorbi”. Daniela are peste 20 de ani de experiență în domeniul actoriei. Cum a luat naștere această pasiune pentru actorie și pentru teatru?          

Asta e o poveste foarte frumoasă. Eram în clasa a III-a sau a IV-a când, pe vremea noastră, probabil că o parte din ascultătorii mai tineri nu știu, noi aveam televiziune doar două ore pe zi. Atunci când aveam, momentele foarte distractive erau foarte puține, pentru că în mare parte erau știri politice sau, știu eu, alte conferințe plenare în care aflam ce a făcut tovarășul și cât de bine ne descurcăm noi cu producția la hectar. Momentele frumoase erau cele în care puteam să vedem filme, desene animate, teatru TV, telecinemateca și teleenciclopedia erau cele mai frumoase momente de televiziune. Pe vremea aceea era o ecranizare a poveștii „Povestea porcului”, după Creangă, iar personajul principal feminin era interpretat de Diana Lupescu, o femeie grozav de frumoasă, extraordinar de frumoasă. Eram fascinată de frumusețea ei.

Într-o zi a apărut la noi în clasă prințesa. Cumva, se făcea că prințesa era mătușa sau verișoara, nu mai țin minte, uneia dintre colegele din clasă. Și am zis: „Prințesa la mine în clasă?!”, nu-mi venea să cred. Sigur, povestea e mai lungă. Atunci am înțeles că dacă m-aș face actriță aș putea să devin și prințesă. Din momentul acela am vrut să mă fac actriță, atunci am știut că vreau să mă fac actriță. Mai târziu, m-am dus la Școala Populară de Arte, așa se numea pe vremea aceea Casa Copiilor sau Palatul Copiilor. Apoi am crescut, mi-am dorit foarte mult, am început să interpretez tot ce îmi stătea în cale: povești, poezii, până și problemele de la matematică le interpretam. Apoi am dat la facultate și iată, m-am făcut actriță!

 

Ați absolvit Academia de Arte „George Enescu” din Iași, iar acum sunteți la Timișoara, tocmai în celălalt capăt de țară. Cum s-a intersectat drumul dumneavoastră cu Timișoara și cu TNT (Teatrul Național din Timișoara)?

Și asta e o poveste frumoasă. Eu sunt ușor mai romantică așa, și dintotdeauna mi-am dorit să mor la malul mării. După ce am terminat facultatea, pe care am făcut-o la Iași, am zis „Gata, la Constanța mă duc, la teatrul din Constanța! Acolo, mare, plăcut, excelent, acolo vreau!”. S-a întâmplat ca, în acel an, Cătălina Buzoianu, unul dintre cei mai mari regizori ai Europei, la vremea aceea chiar cel mai mare regizor din Europa, punea în scenă spectacolul „Penthesileia, regina amazoanelor”. Am avut norocul să trec printr-o poveste foarte frumoasă, să iau rolul personajului principal din regia Cătălinei Buzoianu. Am fost foarte încântată de lucrul ăsta. După care, a trebuit să joc cu o altă colegă pe același rol, deci era dublură pe rol. Nu știam la vremea aceea ce se întâmplă, cu ce se „mănâncă” dublura și ce înseamnă. Cert este că nu am mai vrut să joc dublură și, în momentul în care directorul a auzit lucrul acesta, n-a fost prea fericit și mi-a zis „OK, ai 15 zile să îți găsești în altă parte! Nu finanțăm actrițe care nu vor să joace.”

Cumva, divinitatea a considerat că eu trebuie să mă mut în Timișoara, astfel încât am întâlnit-o pe Beatrice Rancea, pe vremea aceea era Beatrice Bleonț, care mi-a zis „OK, eu nu pun la București nimic, dar pun la Timișoara.” Timișoara nu era neapărat pe lista mea de dorințe, nu era chiar orașul meu preferat fiindcă era foarte departe de locul unde eram, dar am zis „Hai să încerc!”, și am ajuns la Timișoara. Pe vremea aceea era director Ștefan Iordănescu, care m-a angajat imediat, am și intrat într-un proiect, într-un rol, în Mathilde, dintr-un spectacol regizat de Ion Ardeal Eremia. El a fost primul la care am jucat aici în Timișoara și îi mulțumesc și acum. „Invective” se numea spectacolul. De atunci am rămas aici, m-am îndrăgostit de Timișoara. Greu mi-ar fi să mai plec, pentru că mi se pare cel mai frumos oraș din țară.

 

Cum a fost trecerea de la zona de est la zona de vest a țării? Cum v-ați adaptat aici?

A fost un pic mai greu, pentru că cei din Timișoara sunt puțin mai reci, ca să zic așa. Dacă în Constanța aveam întâlniri peste tot și mă vedeam cu prietenii în fiecare săptămână, la mine, la ei –  acolo lucrurile sunt ușor mai simple, relațiile sunt mai ușor de legat, cel puțin la vremea aceea. Când am ajuns aici mi-a fost foarte greu, pentru că unu: nu cunoșteam pe nimeni; doi: oamenii aici erau, la vremea aceea, mai reci (nu mă vizitezi, nu te vizitez, scopul și durata vizitei). M-am simțit la început singură, dar încet, încet m-am acomodat. Am văzut că de fapt lucrurile trebuie să se așeze și, cum am zis, mi-ar fi greu să plec acum din Timișoara.

 

Și pentru că vorbeați mai devreme de actorie și despre rolurile pe care le-ați jucat, spuneți-ne, cât de greu e să lăsați toate problemele și grijile personale înainte să urcați pe scenă? Aveți anumite tabieturi pe care le urmați înaintea unui spectacol? 

Dacă vorbim de trecerea de dinainte de spectacol, da, e un ritual pe care mi l-am format de-a lungul anilor. Dacă vorbim de trecerea în rol, în timpul repetițiilor, acolo totul se construiește și mărturisesc că da, îți trebuie un oarecare rodaj adică, să mă fac mai bine înțeleasă, au fost zile în care am repetat, am avut de susținut trei-patru roluri în aceeași zi, să zicem: un matineu, o repetiție a unui spectacol în montare, o altă repetiție a unui spectacol în reluare și spectacolul de seară. Așadar, e mai greu să te deconectezi de la o priză și să te pui la alta.

Dar, înainte de specacol, de obicei mă curățesc, ca să zic așa. Adică mă pregătesc acasă cu mai mult timp înainte: două, trei, patru zile, în funcție de complexitatea rolului. Asta vreau să spun, sunt roluri în care trebuie să și cânt, să și dansez, sunt roluri în care trebuie să îmi susțin partitura pe o perioadă mai lungă. În funcție de rol mă pregătesc cu două-trei zile înainte, cel puțin. Avem și repetiții la teatru, îmi repet și textul acasă, cântecele, dansurile dacă e nevoie. Bineînțeles, există o pregătire permanentă a actorilor: exercițiile de dicție, exercițiile de respirație, întreținerea fizică, asta se face permanent. Trebuie să fii mereu în formă.

 

Deci este o pregătire care nu se termină niciodată.

Corect, corect. Dar, înainte de spectacol mai avem și cele două ore de pregătire, în sensul că machiajul, costumele, costumarea necesită timp. Sunt spectacole în care machiajul e special, sunt spectacole în care costumele sunt speciale. Atunci merg cu două-trei ore înainte la teatru.

Daniela Bostan (arhivă Facebook)

„A-ți lăsa maimuța acasă, la intrarea în teatru, și când zic asta – „maimuța”, mă refer la problemele de acasă, nu neapărat probleme în sens negativ, dar toată viața ta, personajul din viața ta, îl lași acasă, îl lași la ușa cabinei, la ușa teatrului, îl lași undeva și preiei personajul.”

Așa cum spuneați, uneori treceți, într-o zi, prin mai multe roluri. Cum reușiți să vă transpuneți în pielea personajului? Cât de greu este să exprimați stările lui emoționale, mai ales când aveți aceste tranziții între mai multe personaje?

Fiecare personaj are o traiectorie, fiecare piesă are o traiectorie, are un „a fost”, un „acum” sau un „va fi”. De-a lungul piesei, deja are traiectoria făcută, eu deja știu ce trebuie să i se întâmple personajului, și atunci puțină liniște nu strică niciodată, în primul rând. Apoi, a-ți lăsa maimuța acasă, la intrarea în teatru, și când zic asta – „maimuța”, mă refer la problemele de acasă, nu neapărat probleme în sens negativ, dar toată viața ta, personajul din viața ta, îl lași acasă, îl lași la ușa cabinei, la ușa teatrului, îl lași undeva și preiei personajul. Pe de altă parte, personajele n-au cum să nu se identifice cu tine și invers, pentru că ești parte din el, devin parte din tine personajele.

 

Ați reușit de-a lungul timpului să vă identificați cu unul dintre personajele pe care le-ați jucat, sau poate cu anumite situații ale personajelor pe care le-ați jucat?

Întotdeauna există în viața personajelor și în viața mea lucruri asemănătoare, de pildă: interpretez femei. Femeile alea au aceeași psihologie, în funcție de situație. Le împrumut din personalitatea mea, ele mi-au dat mie. Am învățat foarte multe lucruri de la personajele pe care le-am jucat.

 

Puteți să ne dați un exemplu?

Da, au fost personaje de la care am învățat, de pildă, cum să fiu mai feminină. Penthesileia, de pildă, mi-a dat din feminitatea ei, din răbdarea ei. Personajul jucat în Marchizul de Sade mi-a dat puterea de a tăia, personajul era tăios, era franc. Acolo am învățat cum să spun „nu” în anumite situații. De la unele am învățat toleranța. Am învățat multe de la personajele mele. Sigur, există în spatele fiecărui personaj și o bibliografie, adică personajului îi faci caracterizarea. Și poți să îi faci caracterizarea și în funcție de alte lecturi.

Dacă personajul chiar a existat, e aproape imposibil să îl poți crea dacă nu citești despre el, să vezi cine a fost, ce a fost, ce a făcut, cu ce s-a remarcat, de ce s-a scris despre personaj. Atunci citești și alte cărți, și ăsta este exemplul lui Rossie W. Greaf din Athenee Palace Hotel, unul dintre cele mai dragi mie spectacole, pentru că acolo cred că am citit cel puțin 40 de cărți datorită acestui spectacol și a fost o muncă de cercetare extraordinară. Am aflat foarte multe lucruri. Dacă un actor e pasionat de ceea ce face, nu are cum să nu învețe pe lângă personajele pe care le face, pe lângă piesele pe care le montează, să nu afle și alte lucruri. E fascinant!

 

Și pentru că ați menționat despre ce ar trebui să facă un actor pentru a se documenta cât mai bine legat de personajul pe care urmează să îl pună în scenă, spuneți-ne, care sunt caracteristicile unui actor de succes, din punctul dumneavoastră de vedere?

Nu știu dacă aici sunt eu cea mai în măsură să vorbesc, pentru că n-am urmărit neapărat o carieră de succes. Totuși, cred că un actor, în primul rând, trebuie să fie disponibil, să aibă o disponibilitate scenică. Îmi plac foarte mult actorii cameleonici. Cred că actorul trebuie să fie smart, adică să-i poată da cu ușurință personajului forma. Cred că trebuie să fie foarte perseverent, să fie disciplinat, consecvent și să fie deschis. Cred cu tărie că un actor ar trebui să aibă și un agent, o persoană care să-l promoveze, el fiind produsul. Cred că e foarte important. Devine din ce în ce mai important.

 

În octombrie a avut loc la Timișoara, la TNT, premiera spectacolului „Homer S.O.S.”, conceput în pandemie. Cum descrieți experiența actoriei în pandemie?

A fost grozav! În primul rând a fost grozav pentru că, vreau să mulțumesc producătorilor, direcțiunii Teatrului Național Timișoara, pentru că au găsit formula în care noi să ne păstrăm activitatea și să facem ceea ce ne place. E fantastic că s-a găsit formula asta. A fost extraordinar, în primul rând pentru faptul că am reușit să jucăm. Apoi a fost extraordinar că am reușit să jucăm toți actorii. Eu nu știu, dacă stau să mă gândesc acum, nu știu dacă există un spectacol în care toți actorii Teatrului Național să joace. Acesta cred că este primul, dacă nu mă înșel și nu greșesc, mea culpa dacă greșesc, dar cred că este primul spectacol în care joacă toți actorii Teatrului Național, ceea ce e fabulos! Mi-a plăcut foarte mult să fac asta.

Apoi, mi-a plăcut foarte mult să joc. Spectacolul Homer este făcut în trei părți. Fiecare dintre părți este realizată de actori sub bagheta câte unui regizor, respectiv Ion Ardeal Eremia, Mihaela Lichiardopol și Sabin Popescu. Eu s-a nimerit să fiu în echipa lui Sabin Popescu, căruia țin să îi mulțumesc. N-am atâtea cuvinte, n-am atâta gură să îi mulțumesc pentru felul în care a reușit să ne conducă, să ne simțim atât de bine, să fie atât de relaxate, în condițiile date, repetițiile. A fost extraordinar de frumos să lucrez, și în general e foarte fain să lucrez cu Sabin Popescu. Mi-a plăcut tot. Cum am zis, subliniez încă o dată asta, a fost grozav să putem lucra în pandemie, fie și cu măști în timpul repetiției. Cred că ar fi bine să vedem partea bună a lucrurilor.

 

Cât de greu este să faceți și repetiții, să puneți în scenă întregi piese de teatru, ținând cont și de regulile de distanțate, de purtarea măștilor, dezinfectare?

Din punct de vedere al igienei, lucrurille astea se întâmplă în teatru, cu sau fără pandemie, adică să se păstreze o ordine, o curățenie, asta oricum există. Că a trebuit să avem măști și să păstrăm distanța, aici a fost puțin mai dificil, pentru că sunt spectacole în care apropierea fizică chiar e necesară. Cu masca a fost o provocare, pentru că emiterea sunetului e alta când ai mască. Dar, atunci când gândești pozitiv și ai oameni în jurul tău care fac cu pasiune această meserie, nu o mai vezi ca pe o piedică, ca pe un obstacol, nu mai e așa de dificil. În plus, știi foarte bine că este pentru protecția celor din jur și a ta. Accepți și mergi mai departe. E ca și cum ar trebui să porți un cojoc într-un spectacol pe care îl joci vara. Asta e, e rolul.

 

Și, pentru că anterior vorbeam despre pasiuni și pasiunea pentru teatru, spuneți-ne ce au în comun actoria și public speakingul? Pentru că este o altă pasiune pe care o aveți și o altă direcție în care v-ați dezvoltat.

Au foarte mare legătură, eu nu le-aș despărți atât de tare. Actoria este un public speaking. Actoria se face în public, pentru public. Dacă un orator are un discurs, actorul are un rol, o piesă de teatru, de aceea fac asocierea între un orator, vorbitor în public și un actor. Textul oratorului este textul actorului. Rolul oratorului este acela de a transmite un mesaj, așa și cum rolul actorului este acela de a transmite mesajul personajului. Emiterea sunetelor se face la fel, publicul este de multe ori mai numeros în cazul oratorului, deci e același lucru, se confundă aproape lucrurile. Sigur, domeniul este diferit, adică dacă ai de vorbit în public, deși sunt și piese politice, și ai de spus un discurs politic e altceva. Domeniile se schimbă, atâta tot. În rest, e la fel: emiterea sunetului e la fel, dicția trebuie să fie la fel, carisma trebuie să fie aceeași. E similar. Nu poți să faci un rol dacă nu îți place, nu poți să spui un discurs dacă nu ai carismă, dacă nu îl spui cu patos.

 

Atunci, când și cum v-ați decis să urmați și această cale și să deveniți și trainer de public speaking?

A fost o perioadă când, în viața mea, lucrurile nu mai mergeau chiar atât de ușor. A trebuit să mă gândesc la o variantă de „OK, ce fac?”, și o persoană care m-a susținut foarte mult și căreia îi sunt recunoscătoare și în ziua de azi mi-a zis „Ce știi tu cel mai bine să faci?”. La momentul acela nu înțelegeam ce vrea să îmi spună, dar apoi m-a susținut foarte mult, a fost un foarte bun coach. M-a făcut să înțeleg că sunt bună pe acest domeniu, că de fapt asta fac. Așa a pornit, am zis „Dar eu știu să fac lucrurile astea!”. Mi-a arătat la alți oameni care fac, am avut și eu mentori, am căutat în stânga, în dreapta, pe net să văd cum e perceput tipul ăsta de activitate, să fii trainer de public speaking.

Am zis „Dar eu știu să fac asta! Asta se face așa și asta se face așa!”, și mi-a zis „Vezi, Daniela? Tu poți, tu știi!”, și m-a încurajat foarte mult. Și atunci mi-am dorit foarte mult să dau oamenilor ce știu să fac. Am văzut că, de fapt, atunci am aflat că oamenilor le este frică să vorbească în public. De fapt, oamenii au nevoie de ceea ce știu eu să fac, iar eu pot să le dau ceea ce știu eu să fac, să îi ajut. Mi se pare foarte important să te concentrezi pe nevoia celuilalt. Încet, încet, mi-am făcut o structură, am înțeles care sunt pașii pe care trebuie să îi urmez pentru a-i ajuta pe ceilalți, care sunt nevoile oamenilor și am configurat asta într-o structură, într-o diagramă, astfel încât acum pot să fac acest lucru, să-i ajut pe oameni să vorbească în public.

Daniela Bostan (arhivă Facebook)

„Din punctul meu de vedere, oamenii care se tem să vorbească în public ar trebui să se iubească mai mult. Ar trebui să fie mai indulgenți cu ei, să nu fie atât de severi, să fie mai îngăduitori cu ei înșiși, apoi cu ceilalți. E foarte ușor să fii cârcotaș. E foarte ușor să găsești defecte, dar nu e mai frumos să vezi partea frumoasă în celălalt?”

De ce au oamenii această temere? De unde pornesc aceste frici de a te expune?

Frica de critică. Am observat de-a lungul anilor că oamenii care se tem de critică sunt cel mai tare autocritici. Nu se iartă, nu-și dau circumstanțe atenuante. Din punctul meu de vedere, oamenii care se tem să vorbească în public ar trebui să se iubească mai mult. Ar trebui să fie mai indulgenți cu ei, să nu fie atât de severi, să fie mai îngăduitori cu ei înșiși, apoi cu ceilalți. E foarte ușor să fii cârcotaș. E foarte ușor să găsești defecte, dar nu e mai frumos să vezi partea frumoasă în celălalt?

Aveam o discuție, într-una dintre lecții vorbesc despre a găsi calități în celălalt, și o persoană m-a întrebat: „De ce aș face asta?”; Pentru că îți face viața mai ușoară, de aceea, îți face viața mai frumoasă. Nu e mai frumos să vezi partea bună a lucrurilor? „De ce trebuie să văd numai partea bună dacă…”; Pentru că numai așa poți să corectezi răul din oameni, cu bine, cu bun se face. Dacă stai toată ziua să-i găsești nimicniciile omului de lângă tine, el se satură, nu mai vrea să fie lângă tine. Toată lumea vrea să găsești în ea măreția, și când scoți măreția din om, omul asta va face: îți va da și mai multă măreție.

 

Ce tipuri de oameni, din ce domenii, vin la seminariile și webinariile pe care le organizați?

Din toate domeniile: corporatiști, medici, oameni din mediul politic, am avut și colegi cu care am lucrat, mai tineri, e adevărat, dar am avut și colegi cu care am lucrat. Lucrez și cu adulți, și cu copii. Copiii sunt cel mai bun material, pentru că sunt cel mai ușor de modelat. Sunt cel mai deschiși. Adulții sunt puțini mai închiși, puțin mai temători, pentru că le e frică să nu-i judeci, le e frică să se deschidă. Dar copiii se deschid mult mai simplu, mult mai ușor, sunt mult mai pozitivi.

Au venit profesori la mine să-i învăț o dată cum să emită ei, cum să transmită ei mesajul, și o dată cum să îi ajute pe copii să transmită mesajele. Deci și cadre didactice au venit. Au venit oameni care lucrează în televiziune, la radio, au vrut să știe cum să pună accentele, cum să aibă dicție, cum să respire. Respirația e cheia numărul unu în mecanismul, în tehnica de a evita emoțiile. Emoțiile sunt – și mă refer la trac, pentru că emoții toți avem, nu suntem roboți, dar tracul este primul pe care oamenii vor să-l înfrunte sau să-l înlăture. Din punct de vedere tehnic, nu emoțional, nu psihologic, respirația este cea care face miracole.

 

Care sunt primele sfaturi pe care le oferiți oamenilor în evitarea tracului sau în diminuarea lui?

În primul rând, să aibă ceva de spus. Dacă nu ai mesaj, dacă nu ai nimic de spus omenirii, stai acasă, stai pe laptop, nu știu, fă altceva! Nu te duce neapărat să vorbești în public. Deci, în primul rând, găsește-ți „de ce-ul”, motivația, „de ce să fac asta?”. Pentru că vreau să spun oamenilor ceva. Apoi, când vrei să spui oamenilor, vezi ce anume vrei să spui, găsește mesajul care trebuie să pătrundă și fii sigur pe ceea ce vrei să transmiți! Oferă-le oamenilor cel puțin un moment „aha!” și trei lucruri noi.

Oamenii când vin la mine la cursuri, la webinarii, la seminarii, trebuie să plece cel puțin cu un „aha!” și cu trei lucruri care să le fi rămas în minte din ceea ce eu le-am spus. Dacă nu le ai pe astea, nu ai nevoie să vorbești în public. Nu trebuie să vorbești în public cu orice preț. Apoi, ca să nu mai ai emoții, încearcă să respiri! Încearcă să înțelegi că ești sigur pe tine în ceea ce vrei să spui, fă-ți o structură a ceea ce vrei să spui, și dacă nu știi să faci asta, vino la cursurile mele și te învăț. Dacă ai ceva de spus oamenilor, nu știi cum și ai trac, te aștept la cursuri, la webinarii, intră pe Arta de a vorbi și ai detalii acolo.

 

Cum ați reușit să vă îmbinați viața de actor cu cea de trainer de public speaking?

Merg foarte bine mână în mână, pentru că pregătirea pentru actorie îmi folosește în public speaking. Experiența exercițiilor pe care le fac pentru actorie îmi folosește foarte mult în public speaking. Eu nu pot să le vorbesc sau nu pot să îi învăț pe oameni cum să respire sau cum să emită cu dicție clar, concis, coerent, să fie carismatici, dacă nu fac aceste excerciții zilnic: și fizice, și de dicție, și de respirație. Zilnic, ceea ce am de spus la mesajele pe care trebuie să le transmit, și ceea ce fac în actorie, folosește în public speaking și invers, datorită faptului că în public speaking predau dicția, respirația, structura de discurs și toate celelalte, mă ajută să întrețin, să mă mențin în formă pentru actorie.

 

Revenind puțin la actorie și la teatru, pentru că tot aduceam discuția în această direcție. Știm că teatrele în România se confruntă cu problema subfinanțării. Luând în considerare acest aspect, cum vedeții evoluția teatrului românesc?

Despre bani știu să vorbesc mai puțin, doar știu că îmi plac, îmi plac banii. Dar cred că teatrele vor ajunge să se autofinanțeze, ca în occident, vor fi pe proiecte, nu vor mai fi teatre pe repertoriu. Așa cred eu. Actorii vor deveni din ce în ce mai mult liber profesioniști și, din punctul meu de vedere, asta creează un fel de competitivitate. Adică, cu cât ești mai bun, cu atât vei reuși să acoperi mai multe activități. Asta se poate face prin autodepășire, în primul rând. Deci cred că teatrele tind să devină autofinanțate, sigur, mă bucură nespus faptul că edilii, mai ales ai Timișoarei, reușesc să sprijine acțiunile culturale, guvernul reușește să sprijine acțiunile teatrelor naționale, și în general ale instituțiilor finanțate de guvern. Însă, cred că din ce în ce mai mult se va trece pe proiecte, pe finanțări, pe autofinanțări. Asta cred.

 

Și cum vedeți scena teatrului timișorean? Mai merg oamenii la teatru? Aici ne referim, desigur, la vremurile obișnuite, nu la perioada aceasta, chiar dacă și în această perioadă am avut evenimente online unde am putut urmări spectacole.

Ooo, da! Deci, vedeți că teatrul se mișcă: la vremuri noi, oameni noi, și oamenii aceștia noi chiar există. Nu vreau să pierd ocazia de a-i mulțumi încă o dată doamnei director, doamnei manager Ada Hausvater, că reușește să găsească, să scoată ca un as din mânecă soluții pentru a menține activitatea chiar și pe timp de pandemie. Eu îi sunt profund recunoscătoare pentru asta, pentru că, nu-i așa, de asta suntem actori, să jucăm, și Ada a reușit să găsească formula ideală. Așa cum ai spus, jucăm online. Sigur, e de dorit cât mai mult să jucăm cu publicul în sală, dar ne adaptăm. Și pentru că m-ai întrebat despre public: țin minte că erau vremuri, pe la începuturile carierei mele, când lumea nu prea mai mergea la teatru, dar iată că Ada a făcut miracole.

Lumea vine la teatru, spectacolele au public, sălile sunt pline, și de când e Ada, nu mai avem doar o sală pe care să o împărțim cu Opera Națională. Din contră, avem trei săli: avem Sala 2, sala Uțu și Sala Mare. Toate sălile sunt pline când jucăm și publicul este tânăr. Asta înseamnă că teatrul are un viitor mare, și înseamnă că felul în care Ada administrează lucrurile este din ce în ce mai bun. Metodele ei sunt din ce în ce mai bune. Dacă ar fi să îi dau o notă, de la 0 la 10, i-aș da 20, pentru că merită, face o treabă excelentă și jucăm cu sala plină. Găsește titluri foarte bune, regizori foarte buni, actorii noștri sunt foarte buni și dedicați, faini, deschiși, primesc produsele propuse de regizori și de teatru cu deschidere.

S-au creat și modalități de a face legătura dintre public, sau viitorul public, și noi, și asta s-a făcut prin Ora de Teatru. Nu știu dacă știți că în vremurile normale, acum pe timp de pandemie nu se mai face asta, dar avem Ora de Teatru. Sunt ore în care noi, actorii Teatrului Național din Timișoara, facem actorie cu oricine își dorește să facă asta, pe grupe. Sunt grupe de copii mici, 5-8 ani, 14-19 ani și adulți. Deci, iată, s-a făcut o legătură între public și actori. Actorii nu mai sunt pe un piedestal așa, unde stau și sunt de neatins, ci din contră, pot fi acolo, alături să ofere publicului ce are nevoie.

 

Poate printre ascultători sau cititori avem tineri care își doresc să urmeze o carieră în actorie, ce sfaturi aveți pentru aceștia?

Întâi de toate, tuturor, nu doar celor din actorie, le spun să privească în interior, să vadă ce le place să facă cel mai mult. Iar dacă, într-adevăr, au ales actoria, îi sfătuiesc să fie deschiși, să își ia roluri, să citească foarte mult, să citească poezie și îi sfătuiesc să învețe texte; să învețe textele și să le spună cât mai natural, să citească cu voce tare, asta le spun și vorbitorilor în public: să citească cu voce tare cât mai mult, să pună accente, să-și caute voci, să citească pe roluri, să își dea voie să greșească (asta nu doar actorilor, ci tuturor copiilor, tinerilor, oamenilor), dați-vă voie să greșiți! E bine să greșești, nu e o catastrofă. De acolo merg îmbunătățirile. Să fie veseli, să cânte, să danseze, să fie deschiși!

 

Cum ar convinge un actor pe cineva să meargă la teatru?

Nu știu dacă asta ține de a convinge. Mărturisesc că asta e o întrebare bună. Probabil că i-aș pune o piesă de teatru în mână, i-aș zice „Hai să citim piesa asta împreună!”, ar vedea că-i plăcut să joci teatru și probabil că ar veni mai departe la teatru. E de fapt ceea ce facem noi cu Ora de Teatru. Dacă nu-l pui pe om să vadă cum e, dacă nu-i dai o supă, îi spui „Îți place ciorba de burtă?”, „Păi nu știu, că n-am gustat”, dacă nu-i dai să guste, n-are de unde să știe cum e ciorba de burtă.  E pe gustatele!

 

Să sperăm că o să putem gusta cât de curând și din spectacole live, nu doar online. Mulțumim pentru conversație și pentru răspunsuri și sperăm să ne vedem cât mai curând în sala de teatru!

Doamne ajută! Vă doresc o perioadă pandemică cât mai ușoară, să trecem cu bine, să fim sănătoși, să ieșim cu sănătate multă și pozitivi mental din treaba asta! Vă doresc sărbători fericite, să aveți Moș bogat, liniște și iubire în suflet!

Daniela Bostan (arhivă Facebook)

Profil autor

Alexandra Cioapo
image (1)
Jurnalistă, masterandă, om de comunicare. Fascinată de oameni și de poveștile lor.
Articol susținut de...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

„Avem în Timișoara un primar artist și un președinte de Consiliu Județean vocal si chitarist. Din păcate, cei doi s-au transformat rapid în niste roboți politici care, în loc sa lucreze împreună, se ceartă toată ziua prin presă.”

Se iau doi tineri dornici să aducă o schimbare, o mocăniță, o linie îngustă de cale ferată dintr-o zonă cu potențial turistic și se aduc împreună. Rețeta este una de succes, însă, știm cu toții, calea spre succes e pavată cu multă trudă, probleme financiare și probleme de cadastrare. Cristi Moldovan a ajuns în Gara din Teaca (Bistrița-Năsăud) în 2014, unde a găsit o Mocăniță cu aburi și două vagoane lăsate de izbeliște. Atunci s-a decis, împreună cu Daniel Oltean, să înființeze un O.N.G. prin care să repună în circulație Mocănița și să contribuie la revitalizarea turistică a zonei.

Călin Dobra, consilier județean PSD în CJ Timiș, comentând recenta declarație dată de primarul Municipiului Lugoj, Claudiu Buciu, referitoare la protestele publice de la Lugoj, îndreptate împotriva respectării regulilor epidemiologice din pandemie:

„ Interpretarea libertății după bunul plac este un atribut al tiranilor.”

Formular
de contact

Ai o întrebare sau o neclaritate? Trimite-ne un mesaj folosind formularul de mai jos sau contactează-ne la unul dintre canalele social media.

Acest site folosește cookies pentru a asigura cea mai bună experiență de navigare. Prin continuarea navigării ești de acord cu Politica de confidențialitate a site-ului.